Puţini dintre noi îşi imaginează prin ce chinuri trec persoanele în scaun cu rotile din Craiova atunci când ies pe stradă. Am încercat, pentru o oră, cu ajutorul unui tânăr care este într-un scaun rulant de 19 ani, să mă descurc în centrul oraşului. Lipsa rampelor sau imposibilitatea de a coborî sau de a urca pe cele existente duce la durere, frustrare şi, uneori, la lacrimi care lasă să se vadă neputinţa.
Persoanele cu dizabilităţi sunt doar nişte cifre, pentru că în văzul lumii rareori ies, neavând condiţiile necesare pentru a se deplasa. Însă, atunci când ies, cine le sprijină drumul printre oamenii care, chiar dacă sunt la fel ca ei, îi privesc diferit? M-am încărcat cu energie şi curaj pentru a face un experiment social: un drum de o oră în scaunul cu rotile prin centrul oraşului.
Colegul meu de drum, Răzvan
Alături de mine a fost Răzvan Lupu, un tânăr de 27 de ani care, de la vârsta de opt ani, este în scaun cu rotile. Accidentul de maşină pe care l-a suferit atunci nu a reuşit să-i şteargă, însă, optimismul. A terminat liceul la Colegiul Naţional „Elena Cuza“ şi a reuşit să-şi ia şi permisul de conducere pentru o maşină făcută special pentru nevoile sale. Faţă de alţii, el este independent, atât cât îi permite condiţia.
Mă aşez pe scaunul mic şi mă cuprinde un sentiment ciudat. Nu-mi pot mişca picioarele, dar îmi încordez mâinile şi-mi fac curaj. Drumul nostru începe din Piaţa „Mihai Viteazul“, unde lumea trece pe lângă noi şi se uită cu milă. Parcă îi şi auzi: „Of, vai de mama lor...“. Aici începe calvarul micilor borduri, care pentru cei ce merg normal sunt cu adevărat un fleac. Pentru mine, însă, a fost un chin completat cu frica de a nu ateriza cu nasul în pământ. „Ce dracu’ e asta?“, îmi zic, în timp ce Răzvan încearcă să-mi ţină scaunul de mânere. După ce-mi explică ce trebuie să fac, reuşesc să cobor şi răsuflu uşurată. „Stai, c