Aflu că imobilul de pe strada Cezar Petrescu numărul 2, casa în care marele romancier Max Blecher şi-a scris cărţile şi a trăit ultimii trei ani din viaţă, a fost demolat săptămâna trecută.

Proprietarul l-a făcut una cu pământul, perfect legal, pentru că avea nevoie de altceva în loc. Casa nu era declarată monument istoric, proprietatea, din câte înţeleg, fusese cumpărată de un an, aprobarea demolării fusese deja dată de cineva convins că, la cât de veche şi degradată era casa, reabilitarea ei nu mai avea nici un sens. Din acest motiv, nu mă adresez în textul de faţă proprietarului demolator, căruia poate să nu-i pese că a distrus un obiect cultural ce deţinea – se vede că pentru alţii, nu şi pentru el – o mare importanţă. Vreau să mă adresez, totuşi, celor care cred că numai “iubitorii de literatură” au dreptul să se simtă revoltaţi că s-a săvârşit un act anticultural îndreptat împotriva unuia dintre simbolurile oraşului lor.

Ceea ce face situaţia de o ironie dureroasă e faptul că acea casă nu a fost distrusă în vreo perioadă de ură anticulturală, cum spunem adesea că ar fi fost perioada războiului, cu prigoana antisemită (Blecher a făcut parte, să nu uităm, din comunitatea evreiască a Romanului), sau deceniile de început ale epocii comuniste, când Blecher nu mai exista pentru literatura română. Nu, distrugerea casei a avut loc acum, după centenarul din 2009, la 75 de ani de la moartea scriitorului, după ce comunitatea locală dăduse semne de trezire, demarau programe care să valorifice urmele existenţei lui Blecher prin Roman, după ce numeroşi oameni din ţară şi din străinătate ştiau că această casă există şi veneau de departe s-o viziteze, când exista perspectiva (când e vorba de cultură, întotdeauna spunem doar “perspectiva”) deschiderii unui muzeu, potenţial centru de cultură pentru un oraş cam lipsit de astfel de centre. Acum, cu distrugerea casei