Serviciul secret al Ministerului de Interne, cunoscut în mod oficial sub denumirea de Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi sub porecla de "Doi şi-un Sfert", a făcut politică la nivel înalt. Şi la greu. Într-o chestiune de importanţă majoră pentru statul român.

Nu avea atribuţii legale în acest sens. Şi, totuşi, s-a implicat, negociind datoria statului cazac faţă de statul român, în urma achiziţionării pachetului majoritar de acţiuni Rompetrol. Şi lucrurile au ieşit prost. Vinovaţii sunt şeful lui "Doi şi-un sfert", ofiţerii care au acceptat un ordin ilegal, ministrul de Interne care răspunde de "Doi şi-un Sfert" - la acea vreme Traian Igaş - şi primul-ministru, care îl numeşte sau îl demite pe şeful de la "Doi şi-un Sfert" şi care, şi el, şi-a dat acordul. Iar ultimul pe listă şi cel mai vinovat este Traian Băsescu, nu numai fiindcă el a condus Guvernul Boc, ci şi fiindcă a fost şi este preşedinte CSAT. Unii consideră că sunt obsedat pe chestiunea serviciilor secrete. Şi poate pe drept cuvânt. Eu am identificat, în unele practici ale serviciilor secrete din România, cauzele răului. Şi nu întâmplător, ori de câte ori Bucureştiul este zguduit de un mare scandal, generat, la prima vedere, de o nouă gaură în bugetul public, aflăm că, undeva, viermele care a mâncat mărul din interior este reprezentat de o acţiune a unuia sau altuia dintre serviciile secrete.

Ca toate celelalte servicii secrete, "Doi şi-un Sfert" are atribuţii legale exclusiv în zona obţinerii unor informaţii care pot fi utile statului român. Este adevărat că, după anul 2000, pe rând, serviciile secrete din România s-au transformat în servicii atât de inteligente, încât, prin legi speciale, li s-a permis să-şi înfiinţeze societăţi comerciale acoperite şi să participe, exploatând din plin informaţiile obţinute pe bani publici ş