Cu atributele pe care le ştim – balanţa, ochii acoperiţi, sabia – Justiţia e, sau ar trebui să fie, o instituţie geometrică. Ea se recomandă ca spaţiu al imparţialităţii, al discernămîntului deopotrivă riguros şi nuanţat, dar şi al deciziei ferme, tot aşa de puţin negociabile ca şi lovitura de spadă.

Latinitatea noastră balcanică şi secreţiile ei publice (politicieni, analişti, gazetari, popor) a reuşit să disloce mitologia tradiţională a zeiţei. Justiţia a intrat în regim de telenovelă. O vedem consumîndu-se, în serial, la televizor, o vedem hărţuită pătimaş pe bază de partizanat isteric, o vedem drapată în lacrimi şi suspine, transformată în circ mediatic. Ea, care are drept ţintă justa distribuţie a vinovăţiilor, devine vinovatul suprem, ţintă a tuturor suspiciunilor: ori manipulată (politic), ori coruptă (financiar), ori incompetentă. Indiferent ce face e culpabilă. Dacă acţionează prompt şi dă verdicte severe e suspectă de obedienţă faţă de putere (nefiind clar dacă puterea e …la putere sau în opoziţie). Dacă nu ia decizii, sau le amînă prea mult, e blamabilă pentru lentoare procedurală, sau bănuită de malversaţiuni interesate. Statutul celui anchetat şi, eventual, condamnat, e, şi el, din ce în ce mai patetic. Plîns, apărat de unii pînă în pînzele albe, terfelit sadic de alţii pînă la linşaj, el devine un fel de erou naţional, o icoană a persecuţiei de partid, sau a ticăloşiei vremurilor.

Nu vreau nici să apăr justiţia, nici să fac comentarii – inevitabil exterioare – în legătură cu unul sau altul din ”cazurile” care ni se prezintă zi de zi în presă, pînă la indigestie. Mi se pare, totuşi, inadmisibil şi periculos ca, dintre toţi cei care se pronunţă, instituţiile justiţiei să apară drept cele mai puţin credibile şi mai puţin îndreptăţite să judece şi să hotărască. Orice e posibil, orice e opozabil tribunalului, oricine se simte acoperit să relativi