de N. I. DOBRA
15 iulie 2013 09:47
1 vizualizare
A-A+ Săptămâna trecută am avut bucuria Universiadei din Rusia, cu tineri frumoşi, cu întreceri plăcute, cu rezultate remarcabile. Aşa-i plăcut sportul, fară bani mulţi, fără ambiţii exagerate, fără acest profesionism dus la extrem, care a maculat totul în jur. Pe vremea când în marile întreceri internaţionale erau admişi doar sportivi amatori, parcă acestea erau mai atractive, mai spectaculoase. Acum, dacă o alergătoare, un săritor, un aruncător obţin nişte rezultate bune, imediat sunt suspectaţi că s-au dopat. Dar, spuneţi-mi mie cine poate da definiţia reală a dopajului? Cu ce drept îi iei titlurile unui atlet ori ciclist, după nu ştiu câţiva ani, fiindcă nişte biologi, cititori în sânge, în pişat şi-n căcat, au descoperit nu ştiu ce substanţe de care ei habar nu aveau? Revenind, Universiada mi-a plăcut pentru că toate întrecerile s-au desfăşurat într-o atmosferă relaxată, deşi vremea ruşilor n-a ţinut cu sportivii. Nu mai spun că am fost (un pic) mulţumit, pentru că mai câştigă şi ai noştri nişte medalii pe afară.
* În aprilie 1990, m-am nimerit în Franţa, în Bretania, exact în zilele când trecea prin zonă Turul ciclist. Nu vă pot descrie ce entuziasm, ce agitaţie era prin toate oraşele şi comunele pe unde urmau să ajungă cicliştii. Cei care erau angajaţi îşi programaseră concediu pentru perioada respectivă, pensionarii nu se dezlipeau de lângă televizor, cei mai ahtiaţi urmăreau caravana pe tot parcursul, cu rulote trase de maşini. Într-o după amiază, m-au ţinut şi pe mine în faţa televizorului, şi am dormit una bună în fotoliu, tresărind doar când entuziasmul celorlalţi privitori depăşea decibelii suportaţi de mine.
Revenind pe melagurile noastre, Turul ciclist al României n-a fost decât un fâs, care nici măcar nu s-a încheiat... din cauza ploii...
* Nu puteam să închei fără să p
