Adam Smith spunea că principala condiţie pentru prosperitatea unei ţări este creşterea numărului locuitorilor săi. Dar, România e de două decenii în declin. Recensământul a scos la iveală că nu mai avem o populaţie stabilă de 23 de milioane ca în 1992, ci una de 20. Şi cu puţine excepţii (Franţa şi Finlanda), populaţia va creşte în UE datorită azilanţilor, şi nu a sporului natural. Din păcate, în state ca Germania şi Italia, nici măcar valul migraţionist nu va contrabalansa sporul natural negativ. Iar Polonia şi România, pe lângă numărul de decese, mai mare decât cel al naşterilor, se vor confrunta şi cu emigraţia.

E greu de spus ce se va întâmpla cu noi, dar dacă în 2050 vom constata că am rămas doar 16 milioane, deci nu suntem mai mulţi ca-n 1950, nu pe străinii care acceptă români la muncă trebuie dată vina, ci pe conducătorii noştri. Iar cei care ne conduc au de departe cea mai îngustă viziune, din moment ce grupul de imigranţi cel mai mare din UE, de 1,7 milioane, e cel al românilor. Polonia, cu o populaţie dublă, „contribuie” doar cu 1,2 milioane la valul migraţionist...

Şi nu numai cifrele trădează gândirea limitată a politicienilor, ci şi declaraţiile lor. Pe vremea guvernului Năstase demnitarii se lăudau cu exodul populaţiei. Ministrul Muncii, Marian Sârbu, spunea, de pildă, că echilibrarea balanţei comerciale pe seama banilor câştigaţi de români în străinătate reprezintă un beneficiu minor pe lângă avantajele sociale. Vreme în care pentru conducătorii polonezi „social” însemna să favorizeze mediul de afaceri pentru a-l face capabil să atragă cât mai mulţi investitori străini, care să creeze locuri de muncă, nu să trimită forţa de muncă după întreprinzători, la ei acasă.

Bine totuşi că există antidot pentru plecările la muncă în străinătate. El e reprezentat de programarea bugetară multianuală, care să se coreleze cu politici