Domnul Fenechiu nu este vinovat. Nici Gigi Becali nu este vinovat. Nici Adrian Năstase nu este vinovat. Nici un politician român corupt, mincinos, dubios nu este, vreodată, vinovat. Adevăraţii vinovaţi suntem noi, toţi. Oamenii aceştia nu îşi puteau construi carierele din piscul cărora au căzut, rând pe rând, dacă nu îi ajutam noi, făcând sau tăcând, socotind că peste practicile şi peste modul lor de gândire se poate trece cu vederea.

În fond, Relu Fenechiu a făcut ce fac toţi, într-un fel sau altul. A dibuit căi neinterzise expres, la început, de lege, chiar dacă interzise mereu de morală. Ceea ce nu este clar prohibit este, în practică, tolerat şi permis, nu-i aşa? Complicităţi partinice şi transpartinice, promisiuni reciproce, donaţii şi şantaje, dosarele adversarilor şi, mai ales, ale prietenilor pitite prin sertare, spinările curbate şi cerşetoria celor din jur, gudureala josnică şi miluirea magnanimă cu mărunţiş, costumaţia la modă şi vorbirea mai mult sau mai puţin colorată, jocul de gleznă şi mizeria de caracter se împletesc, toate, într-o galerie de portrete care îşi completează, progresiv, căsuţele goale mai ceva decât tabelul lui Mendeleev. O puteam duce tot aşa, mereu mai jos, aşteptând cu copiii ultratitraţi ai familiei în şomaj, dar şi cu pretenţiile la demnitate tot mai reduse, întinzând mâna spre porţile baricadate din spatele bodyguarzilor, încă multă vreme... Dar am intrat în Uniunea Europeană şi de la Bruxelles au venit tot mai multe semnale că aşa nu se mai poate, că e prea lată şi deşănţată situaţia, că prea e o politică de manele combinate cu stilul cartelului de la Medellin. A trebuit o singură condamnare pentru a destabiliza imuabilul establishment – era să traduc: stabiliment – al politicii naţionale cinice şi murdare, făcute de şmenarii în costume Hugo Boss şi Armani. O arestare cu focuri de armă sinucigaşe, ratând miraculos şi..