Îmi place foarte mult vorba care spune că adevărul e un elefant, din care fiecare poate vedea doar o parte. Fie trompa, fie, diametral opus, fireşte, coada.

Nu doar că adevărul e viu şi trăieşte printre noi, dar mai mult decât atât îmi place ideea că adevărul nu încape tot într-un singur om, atât de mare e.

Şi lumea pare mai mică şi mai străină cu un singur ochi privită. Se juca Eminescu cu teoriile. Cu amândoi ochii cântărind, se face mai de înţeles şi mai de cuprins.

Astfel, câtă vreme cel ce înţelege adevărul-trompă de elefant nu va admite adevărul-coadă de elefant, câtă vreme un ochi rămâne închis, nu vom avea o lume iubitoare de adevăr.

Adevărul, ca şi binele, ca şi timpul, a ajuns o noţiune deloc abstractă, nicidecum tinzând spre perfecţiunea lumii ideilor, ci aplicată. Personală. Nu intimă, ci personală. Fiecare are dreptatea sa, aceasta fiind cea care îl favorizează, desigur. Fiecare are timpul său, pe care nimeni altcineva nu i-l poate pierde. Fiecare şi-a creat o lume în care guvernează, pe care o guvernează – deşi e doar o interpretare, o închiriere pentru scurt timp, căci lumea e atât de mare şi de atât de mult timp, că nimeni nu ar îndura ştiinţa de a o pricepe.

Aşa că, minimalizând, strâmtând totul pe putinţele individuale, lumea fie e strict trompă de elefant, fără discuţie, fie strict coadă de elefant. Fără discuţie.