Dacă trebuie construite autostrăzi, românii se apucă să facă atâtea studii de oportunitate şi fezabilitate până uită de paşii următori. Dacă trebuie promovat turismul peste hotare, se cheltuieşte ineficient pe logo-uri şi sloganuri tembele menite să sfredelească, cică, tărtăcuţele potenţialilor turişti. Suntem în stare să facem orice, numai veceuri publice decente şi centre permanente de informare turistică (dotate cu site-uri web performante, cu oameni vorbitori de mai multe limbi străine, cu materale promoţionale) nu! Mai nou la modă (deh, fondurile europene!) este înfiinţarea unor centre de informare încropite pe genunchi (unde sunt angajaţi finii şi nepoţii), cu o durată de viaţă de 1 – 3 ani. Abia de ajung să fie prezentate în ghidurile străine ori în spaţiul web, că se şi desfiinţează! Iar toaletele publice…Cei care au simţit vreodată o nevoie urgentă în timp ce vizitau monumentele UNESCO din ţara noastră, pot depune mărturie despre existenţa, frecvenţa, aspectul ori gradul de curăţenie al acestora…
Încă din ianuarie 1990, guvernările postdecembriste au cuprins şi poziţia de ministru al Turismului, fie ca portofoliu de sine stătător, fie ca secretar de stat subordonat ba Ministerului Comerţului, ba celui a Transporturilor sau al Dezvoltării. Dovadă clară a lipsei crase de înţelegere a conceptului de turism şi a potenţialului economic şi strategic al acestuia. De-a lungul anilor, pe la cârma Turismului au trecut, pe rând, Mihai Lupoi, Constantin Fota, Dan Matei Agathon (două mandate pline cumulând opt ani), Akos Birtalan, Sorin Frunzăverde, Gheorghe Dobre, Radu Mihai Berceanu, Ovidiu Silaghi, Elena Udrea, Cristian Petrescu, Eduard Hellvig şi Maria Grapini, fără a mai pune la socoteală secretarii de stat.
Începând din 1995, România a cunoscut mai multe încercări, care de care mai jalnice, de promovare turistică în străinătate, tentative dominate d
