Pe plaiul haiducilor de altă dată, lângă vechiul drum al carelor domneşti care treceau hotarul din Ţara Românească în Transilvania prin culoarul Rucăr-Bran, la doar 6 km de Fieni, în comuna dâmboviţeană Runcu există un adevărat izvor de credinţă, dosit bine de agitaţie, Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului”, “Runcu-Leaota” sau “Ziduri”. Nu se aud decât apele repezi ale râului Ialomicioara şi cât vezi cu ochii o coama împădurită de deal, ce aruncă peste ape umbra pomilor la asfinţit. Într-o zi de duminică am urcat din Fieni, spre Runcu, pe valea Ialomicioarei, şi de acolo, mai departe, până sus, sub Leaota. Mai exact, 16 km din şosea, din Fieni până la Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului”, ştiută în zonă şi ca Mânăstirea “Runcu-Leaota” sau “Ziduri”. De ce “Ziduri”? Pentru că aici, în această poienieniţă mirifică, istoria ne spune că pe acest colţ de rai croit parcă pentru rugăciune, de-a lungul timpului oamenii au încercat să ridice tot felul de ziduri: ba o exploatare a lemnului, ba o cooperativă care să administreze păşunile alpine, ba o bază sportivă, ba un hotel… Multe au vrut oamenii să facă aici, dar Dumnezeu nu le-a îngăduit să-şi ducă treaba până la capăt. Şi astfel, tot rămâneau în urma lor nişte ziduri… De aici, locuitorii din vale au numit bucata asta de pajişte, răpită pădurii, “Ziduri”! Totul a început în 1998, când ieromonahul lachint a venit de la Athos în România, la dorinţa expresă a Patriarhului Teoctist. Acesta a considerat că tânărul monah, după ce a ucenicit pe lângă marii duhovnici de la Schitul Lacu, iar mai apoi de la marea lavră a Vatopedului, trebuie să se întoarcă în ţară. Părintele Iachint a poposit – la dorinţă patriarhală – în Arhiepiscopia Târgoviştei, unde ÎPS Vasile (arhipăstorul de atunci) i-a spus textual: “Te primesc, dar dacă îţi ridici singur mănăstirea unde vei sluji. Caută oriunde un loc în eparhia mea şi unde îţi place, acol