Bătrâna arăta întocmai ca un personaj dintr-un tablou pe care îl admiram când eram copil. Micuţă, încovoiată de vreme, cu faţă spre pământ şi cu sufletul spre cer. În fiecare dimineaţă, când deschideam ochii, o priveam cum mergea agale spre bisericuţa de lemn. În spate şi în faţă mai erau câteva „pâlcuri” de bătrâne, la fel de încovoiate, dar ea mergea singură, privind doar vârful opincilor.

M-am întrebat mereu ce poveste avea bătrâna asta şi pentru ce avea să se roage în biserica veche de lemn. Câteodată, îmi imaginam că e bolnavă. Altădată că e singură. Oricum, fără să-i văd faţa de sub năframă, eram convinsă că plânge.

Nu ştiu ce se s-a întâmplat cu tabloul din copilăria mea, dar pe ea, pe bătrână, am văzut-o aievea. Cu hainele vechi, ponosite, crescute parcă din podeaua bisericii şi cu fruntea plecată în faţa icoanei Maicii Domnului. Plângea. Dar nu pentru că era singură şi bolnavă. Pentru ea, lucrurile erau simple.

Atunci când nu ai oameni alături, care să te ajute, se simte dator să te ajute Dumnezeu. Pentru „crucea” ei avea doar cuvinte de mulţumire. Plângea pentru tânăra din dreapta ei, care venise să se roage pentru bac, plângea pentru o femeie bolnavă din dreapta, plângea pentru toţi şi pentru toate. Dar mai ales, plângea pentru Ţară.

O ţară care pentru tânăra cu BAC-ul şi pentru femeia bolnavă părea „ruptă” tot dintr-un tablou al copilăriei. Pentru ea însă, ţara era la fel de reală ca şi icoana Maicii Domnului pe care o numea „advocata mea”. Ţara pentru care plângea ea o umilea în fiecare lună cu o pensie de câţiva bănuţi pe care poştaşul i-o aducea cu greu. Ţara ei o chema la comisii de evaluare, la Bucureşti. Ţara ei nu-şi permitea să-i dea medicamente gratuite. Dar ea nu s-a plâns niciodată de toate astea.

Pentru ea, ţara însemna bisericuţa veche, icoana, casa şi uliţa pe care mergea singură, privind la opinci. A