În cel de-Al Doilea Război Mondial, avantajul spargerii codurilor japoneze şi germane, i-a învăţat pe americani despre necesitatea informaţiilor secrete. În cazul în care nu s-ar fi decriptat codurile, finalul războiului ar fi arătat altfel. Deşi la început se ghidau după principiul că „un domn nu deschide scrisorile altcuiva“, într-un final americanii au devenit obsedaţi de furtul şi cercetatul comunicaţiilor.

Agenţia Naţională de Securitate (NSA) a evoluat din diverse organizaţii postbelice care se ocupau de această sarcină. În 1951, toate aceste eforturi disparate s-au organizat sub NSA pentru a capta şi a decripta comunicaţiile altor guverne, în special ale Uniunii Sovietice care era condusă de Iosef Stalin şi ale Chinei, ţară cu care SUA se lupta în 1951. Cât de departe ar ajunge NSA cu urmărirea comunicaţiilor ţine doar de cât de multe dintre aceste comunicaţii sunt electronice şi cât de multe pot fi interceptate şi decriptate de NSA, notează George Friedman, fondator şi director al platformei de analize „Stratfor“.

Pentru a strânge date despre atacuri, nucleare sau nu, trebuie să strângi cantităţi de date imense care nu au nicio legătură cu aceste atacuri. Războiul Rece cu Uniunea Sovietică a avut legătură nu doar cu schimburile de informaţii nucleare, ci şi cu orice informaţie despre acţiunile ruşilor, ce guverne au infiltrat şi cine lucra pentru ei, lucruri de interes global. Însă nu se putea decide ce era important sau nu decât după citirea mesajelor. Astfel, tehnica adunării datelor de frica atacurilor a evoluat rapid într-un sistem global de colectare de date, în care cantităţi vaste de informaţii erau strânse, fără a se ţine seama de legătura lor cu Războiul Rece.

Însă la adunarea datelor nu se limitau doar SUA. Uniunea Sovietică, China, Marea Britanie, Franţa, Israel, India şi orice altă ţară cu interese externe au petrec