Hai că am reuşit. Am reuşit să pun pe picioare o firmă, cu o idee şi un plan de afaceri cât de cât decent. Am făcut şi o schiţă de buget. Care, spre fâlfâielile accelerate ale inimii, arată un profit. Mamă, ce de bani o să fac.
Prima zi de muncă. E tare bine să nu ai şef. E tare bine să fii propriul tău şef. Să te scoli târziu, să munceşti cât ai chef, să te duci la mare în timpul săptămânii. Să vină sfârşitul lunii şi … ups, să nu ai niciun ban în cont (disclaimer: been there, done that)
Viaţa pe cont propriu e dură. Atât de dură încât realizezi destul de repede că, dacă nu te deranjezi, dacă nu începi să munceşti pe rupte, e foarte posibil ca din cele de mai sus (firma, idee etc. ) să se aleagă praful. Şi să te întorci în Matrix, ca angajat. Cineva îmi spunea acum câţiva ani că nu poţi să te îmbogăţeşti muncind pentru altii. Foarte adevărat.
Brusc, duşul rece al realităţii te trezeşte. Îţi dai seama că trebuie să reuşeşti în ceea ce ţi-ai propus, că e singura soluţie. Singurul drum înainte. Şi, la fel de brusc, devii responsabil. FOARTE responsabil chiar, şi cu nişte standarde imense. You just raised the bar pretty high.
Ca să reuşeşti trebuie să fii foarte bun la ceea ce faci. Foarte, foarte bun. Şi nu numai tu. Întreaga activitate a firmei tale trebuie să respecte aceleaşi standarde. Ca să reuşeşti, primul pas ca antreprenor este să transmiţi şi să comunici constant în interiorul firmei acest lucru. Ca în fiecare zi, îţi construieşti viitorul prin ceea ce faci. Tu şi oamenii pe care ii aduci alături de tine, sa te ajute.
Oamenii…. aaaaahhh, un mister pentru mulţi dintre antreprenorii români. O simplă forţă de muncă, nu-i aşa?
Cred că nu există un mod mai sigur de a ajunge la eşec decât să îţi tratezi oamenii ca … obiecte. Cuie. Măgari. Morcovi. Mă rog, înţelegeţi ideea.
Să o luăm pe bucăţele. De ce ai angaja pe cineva? Di
