Vara asta am luat decizia să mă joc de-a imigrantul. La cât m-am plâns de România în ultima vreme, începuse să devină vina mea că nu plec odată. Destinația nu mi-a fost greu să o aleg, asta pentru că nicăieri în lume nu se imigrează ca în America. Toată țara lor este formată din cetățenii călători ai altor țări. Ei se laudă că visul american îi atrage pe toți acolo. Eu cred că oamenii se mai și satură de semeni și simt nevoia altor tipuri de oameni. SUA îi au pe toți, o paletă completă de culori, mărimi și excentricități a omenirii este reprezentată perfect proporționat aici, în țara imigranților.

Despre America se spune că este țara tuturor posibilităților. Desigur, același lucru se spune și despre România. Niciodată nu am știut dacă este vorba de o coincidența de zicale sau de încă o lipsă de originalitate din partea țării-satelit. Pentru că asta a fost întotdeauna România, un mic satelit al marilor imperii. Pe lângă salamul de Sibiu și mămăliga de care suntem atât de mândri, cam toate celelalte produse în jurul cărora se învârte viața noastră vin de la alții. Nu vreau să spun că ei sunt mai deștepți decât noi, doar că sunt mai importanți. La câte filme și fast-food am băgat în mine de mic, acum simt că am venit să-mi vizitez țara-mamă.

În următoarele articole o să povestesc stupefierile mele de aici. Vreau să evit, pe cât se poate, stereotipurile imigrantului. Omul impresionat de cât de înalte sunt clădirile și cât de late șoselele. O să încerc să îngrop subiectul ăsta acum. Evident că totul e mai mare aici. La magazin, dacă dai o tură printre rafturi, vezi aceleași produse ca în România, doar că în ambalaje mult mai mari. Aici corporațiile sunt mai sincere cu consumatorii. Produsul din interiorul ambalajului nu e scump, cel mai mult costă ambalajul. Important e ca tu să-l plătești, iar ei îți dau să te saturi. Până și băbuțele alea, a căror coloană