Tenorul Alfredo Pascu este vocea emblematică a Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian“. De la examenul de licenţă de la Conservator şi până în zilele noastre, el cântă pe scena care l-a consacrat. Despre adolescentul care a dat Medicina pe Conservator, despre cei 17 ani ai săi la Operetă, dar şi despre noul său hobby, cel de profesor de canto, ne-a povestit cu lux de amănunte şi cu un umor nebun continuatorul lui Ion Dacian.

Alfredo, cum te-ai apucat să cânţi operă? De obicei băieţii au visuri cu totul diferite: vor să devină fotbalişti, de exemplu.

A.P.: Sunt un antitalent la sport, deşi cântul de performanţă poate fi considerat tot un fel de sport. Iar eu am foarte multă „rezistenţă“ pe scenă. Asta cu cântatul mi-a venit destul de târziu. Mergeam cu bunicul meu de foarte mic la Opera din Timişoara, oraşul meu natal, şi mai cântam eu aşa, de nebun, prin casă, dar nu am fost niciodată vedeta serbărilor şcolare.

Deci nu ţi-ai propus de mic: „Eu voi deveni cea mai mare voce a Operetei! Atât şi nimic mai puţin!“

A.P.: Nici vorbă. Eu mă pregă-team să dau la Medicină. Îmi do-ream foarte mult să devin medic, motiv pentru care urmasem şi cursurile Liceului Sanitar, unde pe vremea aceea, vorbim de anii ’80, se intra foarte greu pentru că ieşeai de pe băncile şcolii cu o meserie. Părinţii mei mă dăduseră la pregătire. Am băgat la greu fizică, chimie şi biologie, după care, în clasa a-XI-a spre a XII-a, m-am răz-gândit. Norocul meu fost că părinţii m-au susţinut chiar şi în nebunia asta. Am început să mă pregătesc mai întâi la Timişoara cu nişte dive locale, ai mei m‑au scutit de un an de armată, timp în care m-au trimis la pregătire la Bucureşti. Între timp a venit Revoluţia, iar eu am intrat la Conservator din prima încercare.

Cu cine te-ai pregătit la Bucureşti?

A.P.: Cu domnul Ludovic Spiess la „cântat“ şi cu o foarte bună profesoară d