Se pierd organe. Se pierd vieţi. Oameni care ar putea trăi cad în ei înşişi, din cauza bolii, şi mai apoi mor, din lipsă de organe. România e o ţară în derivă din punct de vedere medical. Dar cum arată deriva asta atunci când e vorba de transplant? Cu ajutorul câtorva oameni implicaţi în sistem am încercat să găsim răspunsul. Nu l-am găsit. Dar unele dintre fire duc la peniţa ministrului Sănătăţii, Eugen Nicolăescu.
Probabil pentru un economist cu ASE-ul făcut la „fără frecvenţă” e ceva mai greu de înţeles cum devine chestia cu timpul de ischemie la rece şi cu împărţeala pe căprării a centrelor de transplant şi a organelor, pe ţară, cât timp nu ataşăm doctorilor care fac transplant sau potenţialilor lor inamici şi o culoare politică – asta pentru că economistul de care vorbim este Eugen Nicolăescu, un liberal (!) ce a ajuns ministru al Sănătăţii (!!).
Dar pentru problemele cu înţelegerea există consilieri, există o Agenţie Naţională de Transplant, există întâlniri cu medicii care nu s-au reprofilat ca tinichigii şi nici n-au plecat (încă) în Anglia pentru a trăi nu neapărat mai mănos cât mai decent.
De ce începem acest material vorbind despre ministrul Sănătăţii mai degrabă decât despre Biserica Ortodoxă Română, alt inamic al transplanturilor, sau despre alte cancere din sistem? Aşa, pentru variaţie. Şi ca să nu abstractizăm aşa mult ideea că de semnătura acestui domn ţin vieţile unor oameni suferinzi. E concret: omul nu semnează, pacienţii mor.
Se moare în orice ramură medicală, intri în spital cu o banală arsură şi mori din cauza unor infecţii nosocomiale, se moare din lipsa plicului strecurat doctorului, asistentului, infirmierului sau celui care schimbă prizele la sistemul electric propriu al spitalelor, se moare din motive bizare, din motive strigătoare la cer dar uite că se moare şi pentru că ministrul se scarpină-n ureche cu pana de g
