Mă aflu pentru a doua oară la Durres. În urmă cu doi ani am nimerit aici greșind drumul ce leagă Tirana de Kosovo. Abia începuse primăvara și plaja era pustie. Săptămâna trecută, ajuns în capitala Albaniei, am fugit pentru o oră la Durres, ca să văd cum apune Soarele peste Adriatica.
Stau pe terasa unui hotel, cu ochii pe cer, în așteptarea înserării. Dar unde sunt pescărușii? În mod ciudat, văzduhul e gol. Niciun foșnet de aripă în aerul sărat de deasupra mării. Zboară doar o minge între mîinile câtorva tineri, care au încins o partidă de volei pe plajă. Deodată, aud vorbindu-se în apropierea mea românește. Se discută, culmea, chiar despre zbor! Fără nicio legătură cu mingea de volei sau absența stranie a pescărușilor. Românii de la masa de alături poartă o discuție despre profesia lor, care pare să fie zborul. Nu-mi trebuie prea mult timp ca să înțeleg că chiar este. Sunt două femei și un bărbat cu vârste cuprinse între 30 și 40 de ani. Toți însoțitori de zbor pe un avion românesc ce face câteva curse pe săptămână între Albania și Italia. Piloții și ceilalți membri ai echipajului sunt tot români. Au fost închiriați de albanezi la pachet cu avionul. Locuiesc în hotelul pe terasa căruia ne găsim. Nu duc lipsă nici de timp liber, nici de bani. Despre frumusețea locului ce să mai vorbim! Cine n-ar vrea să aibă o asemenea viață? Ei! Tocmai ei!. Ăsta și este subiectul discuției celor trei. Până la urmă îmi dau identitatea în vileag și facem cunoștință.
Nu vă place meseria pe care o practicați? îi întreb. Cum să nu ne placă, răspunde bărbatul, suntem pur și simplu înnebuniți după ea! Păi și atunci ce vă nemulțumește? zic apoi. Am 39 de ani, încearcă să mă lămurească el, și n-am încă o familie. Cum să am dacă azi sunt aici, luna viitoare în Grecia, la toamnă sau la primăvară în Senegal, sau cine știe unde?!. Oricât de bine ar fi, într-o cameră
