America trăieşte intens înfăptuirea justiţiei, la peste două secole de la Declaraţia de Independenţă care a fundamentat Visul American. Şi, când spun asta, nu mă refer neapărat la speţe care implică figuri politice de prim rang sau fapte petrecute în etajele înalte ale puterii de stat (un asemenea „interes” ipocrit pentru justiţie, specific de exemplu bătăliilor politice est-europene dar nu numai, încearcă de regulă să mascheaze parti pris-uri cvasi-transparente ale comentatorilor, umbrind dreptatea propriu-zisă) ci la cazuri din justiţie, cu situaţii de viaţă şi de moarte, care implică ordinary people, interes nemanifestat în Europa sau foarte slab reflectat în mass-media de pe continent.
Un astfel de caz, care răscoleşte benefic conştiinţele cetăţenilor de rând, ale presei de toate orientările, ale specialiştilor, clasei politice dar şi societăţii americane în ansamblu este cazul Zimmerman, încheiat zilele trecute prin achitarea, de către o curte cu juraţi, a bărbatului alb care l-a împuşcat mortal, în februarie 2012, pe adolescentul de culoare neînarmat Trayvon Martin, în vârstă de 17 ani. O banalitate, vor spune unii, vechea temă rasială nerezolvată a Americii şi obsesiva preocupare a acestei societăţi pentru nediscriminarea cetăţenilor de culoare…Este poate şi asta, dar e mai mult decât atât: este pasiunea pentru justiţie a Americii, a cărei lipsă o resimţim dureros în părţile noastre de lume.
Nu voi relua aici detaliile în sine ale cazului (interesante, la rândul lor, însă neconstituind scopul acestui articol), dar e important de observat cât de sus a ridicat miza procesului preşedintele Barack Obama atunci când a afirmat, inspirat sau nu, dar cu certitudine sub imperiul unei puternice emoţii, la puţină vreme după eveniment, că „dacă ar fi avut un băiat ar fi semănat cu Trayvon”.
Cu alte cuvinte, mesajul Casei Albe a fost teribil de puternic
