Unul dintre filmele mele preferate, "Despre oameni şi melci" (poate vi-l amintiţi, cu Andi Vasluianu, Monica Bârlădeanu şi Dorel Vişan), povesteşte cum vrea un muncitor să salveze fabrica ARO de la Câmpulung de la vânzarea către nişte afacerişti francezi ce promiteau să o transforme în "combinat" de prelucrare a melcilor, propunând colegilor să devină ei acţionari cu bani căpătaţi de la o clinică privată contra propriei sperme, ce urma să fie "exportată" la americani.

Într-un registru când comic, când dramatic, filmul reia, de fapt, povestea dezamăgirilor mai tuturor românilor care după Marele Deranj din decembrie 1989 s-au trezit că "forţele de muncă" nu mai valorau nici cât o ceapă degerată. Asta fiindcă în anii '90, când FSN-ul pe atunci nedivizat în PSD şi PDL lansa sloganul "Nu ne vindem ţara", era de ajuns ca orice aventurier cu paşaport european ori arăbesc să "sară" cu 1.000 de dolari pentru a se privatiza peste vreuna din fabricile despre care Petre Roman, atunci premier, susţinea că sunt doar mormane de fier vechi.

Chiar dacă nu erau, asta au devenit după ce, în loc să le repună pe picioare, noii proprietari le-au dezmembrat şi revândut chiar ca fier vechi. Urmarea? Sute de mii de români deveniseră şomeri, zeci de mii au fost pensionaţi înainte de termen (de unde şi povara asupra sistemului de pensii şi a asigurărilor de sănătate), şi doar câteva mii de norocoşi au ales să facă ei înşişi capitalişti, deschizându-şi mici afaceri de tot felul.

Următoarea etapă a fost, dacă vă mai amintiţi, apariţia primilor investitori în lohn, mai pe româneşte italienii care, găsind hale goale şi forţă de muncă ieftină, le-au închiriat ori cumpărat pentru a porni mici făbricuţe de confecţii şi de încălţăminte ce foloseau materie primă din străinătate. Au urmat apoi retailerii, lanţurile de magazine pe care românii le ştiuseră până atunci doar din povesti