Cum de peste 20 de ani scriu despre scena politică, am fost aproape de toate evenimentele post-decembriste. I-am privit întotdeauna cu simpatie pe liberali, indiferent de zbaterile prin care au trecut. Rupturi, alianțe, iarăși rupturi, probabil niciun partid nu a avut o istorie mai zbuciumată după 1989.

Fie ca liderii sau „copiii” săi rebeli s-au numit Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu Quintus, Horia Rusu, Dinu Patriciu, Viorel Cataramă, Niculae Cerveni sau Călin – Popescu Tăriceanu, PNL părea a fi plămădit din alt aluat decât cei proveniți din FSN-ul originar și care și-au pus amprenta pe evoluția României în ultimii 23 de ani.

Un partid istoric revitalizat în 1990 pe principiile promovării ideilor, libertăților și democrației, PNL este, probabil, singurul partid politic major (cu excepția defunctului PNȚCD) care a involuat din multe puncte de vedere. Cu părere de rău o spun, dar actualul PNL definește cel mai bine ideea de „gașcă” politică. Nu contează legea, nu contează partenerii europeni, nu contează bunul-simț, nu contează opinia publică, ci doar solidaritatea prost înțeleasă: stăm spate în spate și ne apărăm unul pe altul până la ultima suflare…

Căzut sub zodia autocrației unui profesoraș de țară, PNL începe să capete mai curând toate caracteristicile unui grup infracțional organizat decât pe cele ale unui partid modern, european. Doar trei exemple din ultimul an:

Ce mai este „istoric” la un asemenea partid? Care mai este diferența între actualul PNL și PDSR-ul anilor ’92 – ’96, rampa de lansare a „baronilor” în România post-decembristă? Liberalii de astăzi sunt conduși, la vârf, de același tip de baroni care constituie garda pretoriană a liderului autocrat Crin Antonescu. Banul face legea, doctrina a fost dată uitării, iar principiul promovării în partid pare a fi devenit – culmea absurdului, pentru un partid „liberal” – îmbogățirea din a