În Occident, există şi marxişti interesanţi. În România ne întâlnim cu un epigonism pe cât de strident, pe atât de jalnic.

Este nevoie de o stânga democratică reală în România. PSD-ul, cu ale sale reflexe mafiotic-comunistoide, nu poate fi luat în serios ca partid provenit din tradiţia lui Titel Petrescu. Pentru moment, nu pot identifica această zonă a stângii onorabile. Ce fel de stânga europeană modernă este aceea în care unul dintre liderii PSD, ministrul de externe Titus Corlăţean pozează, strict oportunist, în creştin militant? Retorica sa recentă îmi aminteşte neliniştitor de poziţiile Noii Drepte.

Paradoxul este că, în absenţa unei stângi veritabile, dreapta bate pasul pe loc, se consumă în gâlcevi inutile. Cred că dreapta democratică (Forţa Civică, PDL, Mişcarea Populară, PNŢCD, Mişcarea pentru Noua Republică) poate relua tematica despărţirii de trecutul totalitar, un domeniu în care PSD-ul nu are nici dorinţa, nici credibilitatea de a se afirma. Miza luptei politice din România nu este doar economică. O conştiinţă civică nu se poate consolida fără o asumare onestă a trecutului, fără acea confruntare continuă cu tot ce a însemnat negarea libertăţii în istoria recentă a ţării.

Victor Ponta, Crin Antonescu (şi toată camarila acestora) utilizează orice pseudo-argument, de fapt orice mijloace, pentru a-şi atinge ţelurile. Nu cred că am greşit când i-am numit piromani. O campanie propagandistică aberantă a precedat momentul iulie 2012. Să ne amintim de trâmbiţaşii care proclamau că România se află în ghearele unei dictaturi de tip fascist. Să ne amintim de editorialele lui Andrei Marga din cotidianul nistorescian. A fost răsplătit, chiar dacă n-a ştiut ce să facă, eficient, cu răsplata şi a irosit-o iresponsabil. Să ne amintim de „echidistanţii” gen Zoe Petre, Cristian Pârvulescu, Liviu Antonesei, Carmen Muşat, Ovidiu Şimonca şi Stelian Tănase, care