Am trecut din paradigma culturală bizantină în cea occidentală, cu destulă determinare, dar şi cu pierderi de ritm sau cu iluzii copilăreşti, adesea. Crize de creştere. Ce este specific românesc în aceasta?

Câteva idei reşapate din cartea despre elitele româneşti îi vizează pe intelectuali, supuşi la rândul lor aceleiaşi sentinţe aneantizante. Ei sunt îndeobşte oportunişti, panegirişti şi politicianişti (p. 51-53). La aceasta să se reducă aventura modernă a intelighenţiei noastre? Într-o societate vie se exprimă o întreagă gamă de opinii şi atitudini. În toată Europa interbelică au existat curente de stânga, de dreapta şi de extremă. Şi antisemitismul a explodat aproape pretutindeni. Atunci, ne individualizează doar pe noi? Dar pe francezi, pe ruşi, pe polonezi, pe unguri? Şi ei sunt altfel, se înţelege. Dar eu nu ştiu ca tribulaţiile istorice ale cehilor, ale ungurilor ori ale altora să fie supuse discreditării sistematice, în cărţi cu pretenţii intelectuale. E adevărat că unii intelectuali, nefericiţi că nu s-au născut în ţara şi în timpul potrivit, se pot manifesta în răspăr cu neamul, cu timpul şi locul de baştină. Ei sunt oriunde şi în orice timp. Dar nu ştiu să fi făcut din nefericire ori din frustrări unitate de măsură pentru neam şi ţară. Şi-au consumat drama în tăcere ori la lumina zilei, fără să pună sub semnul întrebării naţia în întregul ei. Chiar şi atunci când spiritul hipercritic îţi dă ghes, trebuie să măsori de două ori şi să tai o singură dată. Iar ca istoric trebuie să-ţi înfrânezi pornirile, să iei distanţă faţă de judecata străzii, să nu te laşi sedus de locurile comune şi, pe cât posibil, să cauţi explicaţii. Or, aici sunt chiar viciile metodei domnului Boia din lucrarea despre România altfel. Oricât de tentantă şi de comercială ar fi tematica abordată, eu unul nu cred că ai dreptul să te supui logicii acestora, atunci când scrii istor