George Becali produce mai multe ştiri din închisoare, decât din libertate. Nu trece zi fără o veste de la deţinutul naţional: a făcut profit gras cu Steaua, a plâns ca să poată vedea Supercupa României, vrea întreruperea pedepsei, vrea să muncească în regim deschis, intenţionează să-şi reia studiile la Drept, le împarte ţigări şi mâncare puşcăriaşilor etc. Pe urmă, ziarişti-specialişti în de toate analizează şi dezbat, cu înţelegere şi compasiune, cauzele ultimului strănut al miliardarului încarcerat, temându-se ca nu cumva să fi luat, în septica aglomeraţie a penitenciarului, bacilul lui Koch. Lipsesc numai imaginile fresh de la faţa locului, cu George Becali dând glas unor memorabile impresii, dar golul s-ar putea umple, dacă televiziunile s-ar gândi să producă un reality show. Cu siguranţă, ar bate la rating orice alt produs, România urmărind cu sufletul la gură partida de table a lui „nea Gigi” cu gardienii.

Din mulţimea şi frecvenţa ştirilor despre patronul Stelei – care a ispăşit, până acum, două luni din cei trei ani la cât fost condamnat în dosarul transferurilor de terenuri – rezultă că există un consistent segment de public interesat de viaţa acestuia. Un dor de Gigi bate prin agora, o nostalgie după aroganţele, extravagaţele, bufoneriile şi înjurăturile lui, după „şarmul” lui mioritic, pe care nimeni nu-l poate înlocui.

Şi, chiar dacă oamenii l-ar ignora, nu-i lasă el. Narcisist, obişnuit să dicteze şi să fie buricul pământului, Gigi Becali se teme de uitare. De aceea, se străduieşte să se menţină în centrul atenţiei, avocaţii şi prietenii săi acţionând ca un adevărat birou de presă. Ei ne comunică zilnic ce face, ce gândeşte, cum se simte, ce emoţii îl încearcă, ce îi produce suferinţă, păstrându-l, astfel, în vizorul mediatic şi, totodată, încercând să atragă simpatia publicului, suportul acestuia fiind important pentru obţinerea de căt