I. Principiul

1782, Lord North e primul ”servitor” (ministru) al regelui George III, și se bucură de încrederea suveranului său în conducerea afacerilor politice ale Marii Britanii, în special în războiul cu coloniile americane. Parlamentul are cu totul altă părere: după o ultimă înfrângere, la Yorktown, Camera Comunelor adoptă o declarație (moțiune) prin care cere oprirea războiului și refuză să mai autorizeze fonduri. North își demisia și regele e forțat să i-o accepte, nu înainte de-a considera el însuși abdicarea. 1834, același tip de conflict: Lord Melbourne are sprijin în parlament pentru guvernul său, dar nu se mai bucură de încrederea suveranului. William IV își exercită prerogativele, premierul e înlocuit și parlamentul dizolvat. Însă, fără precedent și probabil consecință a reformei electorale din 1832, nici după alegeri prim-ministrul nu reușește să obțină sprijin în Camera Comunelor, demisionează, și regele e obligat să-l numească la loc pe Melbourne. Convenția și principiul constituțional se nasc din necesitate(1): chiar dacă teoretic șeful statului (suveran sau președinte) are prerogativa numirii și revocării membrilor guvernului, în practică parlamentul are ultimul cuvânt.

Principiul e fundamental pentru construcția instituțională a oricărei democrații parlamentare moderne. În schimb, modul în care apare exprimat în textul diverselor constituții diferă semnificativ. Uneori e absent cu totul, fiind pus în practică pe baza cutumei. Altele îl enunță ca atare, eventual la modul ”guvernul e responsabil în fața parlamentului”. Cele mai multe constituții prevăd, cel puțin, posibilitatea parlamentului de a retrage încrederea guvernului, provocându-i demisia. Unele au mers și mai departe și au transferat practic și prerogativa numirii, prin intermediul votului de învestitură, șeful statului având doar un rol formal – Constituția noastră e un exemplu.