Învăţământul din România a devenit, trebuie s-o recunoaştem, o amintire. Poporul spaniol, spunea Ortega y Gasset în Spania nevertebrată, este acum „norul de praf care stăruie după ce pe marele drum istoric a trecut în galop un mare popor...”

România se tot descompune, se tot descompune, ca să-l reluăm pe Ortega, iar învăţământul nostru actual, modern şi democratic, nu este decât spectrul a ceea ce fusese cândva, în tristul regim comunist. La trecutu-ţi mare, minor viitor! Poate că aşa ar trebui să fie, poate că viziunea romantică a lui Eminescu şi a generaţiei lui (dar şi a celor care au urmat, cei care au făcut România şi România Mare) e fundamental greşită şi popoarele, cu tot cu sistemele lor de învăţământ, trebuie să accepte obligatoriu lecţia decăderii, a descompunerii iremediabile, a domniei cantităţii, cum spune René Guénon. Lecţia amară a incapacităţii de a mai construi firesc, organic, aşezat. A imposibilităţii de a fi mai buni ca cei de dinainte.

Lecţia bacalaureatului din acest an e mai profundă decât lasă să se vadă imaginile triste, de mahala, care au circulat pe televizor. Nu doar instituţiile sunt acum în cauză, chiar dacă, în logica momentului, ele au fost de vină. Nu doar procurorii sunt culpabili, deşi ei au greşit din punct de vedere profesional. Nici părinţii, codaşi şi ei la învăţătură morală, aşa cum s-a spus adesea, nu sunt străini de cele întâmplate. Chiar elevii, care ne sunt atât de dragi pentru că reprezintă viitorul ţării, nu sunt lipsiţi de responsabilitate pentru ce se petrece în învăţământ, la fel ca şi dascălii şi, cu voia dumneavoastră, ultimii pe listă, nici politicienii nu sunt uşi de biserică. Se poate construi o scară a vinovăţiei pentru cele ce se petrec în învăţământ? Dar la ce ar folosi aceasta? La ce ar folosi o scară a responsabilităţii într-o societate unde toată lumea acuză pe toată lumea şi nimeni nu