Despre fenomenul teatral nu se scriu foarte frecvent cărţi. Astăzi teatrul a intrat dacă nu în desuetudine, cel puţin într-un con de umbră, nu neapărat prin concurenţă cu celelalte arte ale spectacolului, ci cu bulversantul şi acaparatorul spectacol mediatic şi social-politic. Şi aceasta în ciuda eforturilor pe care le depun oamenii angajaţi în domeniu: actori, regizori, scenografi, manageri şi, nu în ultimul rând, dramaturgi. Teatrul acuză o criză de sistem şi supravieţuieşte datorită unui public încă pasionat al genului. Cu excepţia unor festivaluri cunoscute precum cele de la Bucureşti, Craiova sau Sibiu, cu o frecvenţă cel mult anuală („Festivalul Shakespeare” de la Craiova şi Bucureşti, de pildă, are loc din doi în doi ani), cu excepţia deplasării în provincie a unor spectacole în care joacă mari actori din teatrele bucureştene, cu excepţia unor premiere, rare sunt sălile pline. Cu toate că în ultimul deceniu, să spunem, secţii şi facultăţi de teatru, în special de actorie, au apărut în multe din marile oraşe, cu toate că şi autorii dramatici par să se fi trezit oarecum, şi aici mă gândesc în primul rând la Matei Vişniec, tradus şi jucat aproape peste tot, la Horia Gîrbea şi Gheorghe Truţă, poate şi la Vlad Zografi, dar şi… la revenirea în actualitate a repertoriului românesc clasic şi a celui străin.

A scrie astăzi despre teatru nu înseamnă numai a face cronică dramatică, totuşi mai puţin decât înainte de 1989, când teatrul era aproape o artă subversivă, ci şi a face puţină istorie, a teatrului, să zicem, de prin anii ´60 încoace. O asemenea ocazie ne mijloceşte Ironim Muntean, oferind lectorilor şi criticii de specialitate o carte utilă, bine documentată, readucând în discuţie şi câţiva dramaturgi mai puţin ştiuţi sau aproape uitaţi. De asemenea, cartea conţine şi câteva evocări ale unor foşti actori sau regizori, rapeluri ale unor spectacole juca