„Să nu închizi rucsacul! Auzi? Să nu-l închizi!!!”. Răscolesc casa după pantofii cu toc. Acei pantofi cu toc, cei mai frumoşi dintre cei mai frumoşi. Şi nu-i găsesc.
„N-ai ce face cu ei pe munte! Dar, ia-i! Şi aşa ţi-ai umplut rucsacul cu haine, hăinuţe, papuci şi papucei. Te văd eu cu 20 de kile în spate! Fiecare va urca cu rucsacul lui! Să nu te plângi!”. Răscolitul casei continuă. Vacanţă fără tocuri nu există! „N-am să mă plâng! Bine că ştii tu cum e pe munte... Gata, i-am găsit! Ajută-mă să le fac loc!”.
A doua zi, a început vacanţa. Urma o noapte în cort, doar noi doi. Noi doi şi Valea Cerbului. Noi doi şi muntele. Noi doi şi Omu! „Eu voi fi prima sus, să ştii! Eu, înaintea ta! Am să ajung sus-sus şi am să fluier după tine. Nici tu să nu te plângi atunci!”. Şi am râs. O noapte întreagă, am râs. Şi eu, cu rucsacul meu - „Uşor de dus, îţi zic!”, - habar nu aveam ce mă aşteaptă. La 7 dimineaţa, cortul era pus bine înapoi la locul lui. Vremea, superbă! Am pornit prin pădure cântând! „Când ajungem sus? Trei - patru ore? Aaa... şapte!”. Şi iar am râs. O sută de metri. Două sute. O mie. Umerii îmi erau tot mai grei. „Aş vrea să ne oprim! Măcar puţin!”. „Tu ştii că încă nu am ajuns pe munte, nu? Suntem tot prin pădure. N-am urcat deloc! Urmează «găleţile»!”.
A trecut o oră. Apoi două. Apoi trei. Şi am ajuns la prima „găleată”. Am coborât în ea. Am privit în sus. Şi i-am văzut vârful. „Acolo e Omu?”. Umerii îmi erau şi mai grei. Aproape că îngenuncheasem. Respiraţia nici nu mai conta. Nu mai era a mea. Muntele era, de acum, o luptă pentru viaţă. Şi am urcat. Şi am urcat. Şi vedeam vârful.
„Am ajuns! Ţi-am zis că vom ajunge mai repede! Unde e cabana?”. Privirea mi-a căzut! Rucsacul mi-a căzut şi el, nici nu ştiu cum, din spate. O ameţeală cruntă mi se instalase în creier. Urma a doua „găleată”. Apoi a treia. Orele nici nu mai contau. Umerii nu mai
