Aşezarea în opoziţie a viziunii despre natură – mai exact, despre modul în care omul se raportează la natură – în Occident şi Orient, prin,pe de o parte a unor versuri ale poetului englez din secolul XIX, acel Tennyson considerat a fi cel mai important dintre liricii victorieni şi citarea principalului autor  de haiku-uri, pe  de altă parte, din Japonia secolului XVII, cu referire la un fragment dintr-o poezie a sa, a făcut o mare carieră în eseistica ultimei sute de ani, dedicată comparării civilizaţiilor.

Aceasta relevare antinomică, aparţine, aşa cum nu rareori se poate afla, foarte celebrului autor buddhist, de orientare zen, D. T. Suzuki. În faţa unei flori pe care o admiră, superbă, probabil prin gingăşie, culoare, parfum, occidentalul, în persoana britanicului Tennyson smulge şi condamnă, astfel, la ofilire şi , deci, moarte obiectul viu al aprecierii sale, după care mai şi speră să afle, prin gestul său, astfel, ,, cine este Dumnezeu şi cine este omul’’. Basho, cu două sute de ani înainte, este, de asemenea, fascinat de frumuseţea unei plante – pe româneşte traista ciobanului – pe care însă preferă să o lase în mediul său natural, spre a o vedea continuând să dea flori. S-a spus, nu odată, că această diferenţă de atitudine, în fond existenţială, exprimă întreaga diferenţă dintre Occident şi Orient – mă întreb însă dacă în joc nu intră şi variaţia, prin timp şi epocă, a unei opţiuni filozofice. De la spiritualismul unui Meister Eckhart şi până la romantismul lui Rousseau, ori Eminescu, contactul om-natură generează vibraţii psiho–afective şi deschide perspective critice mereu schimbătoare, dar nu acesta este lucrul care prezintă importanţă. Dincolo de estetică, de înţelegerea vieţii şi morţii, de respectul spiritului individual faţă de creaţia universală aş îndrăzni să spun că în metafora pe care Suzuki o construieşte pe seama lui Tennyson şi