Nu este săptămână, limpede de văzut, să nu se sară la ”gâtul” lui Robu, că a făcut, că a știut, că nu a știut, că înțelege, că nu înțelege, că e manipulat, ba că este prea autoritar, că le face singur pe toate, că și-a luat pe umeri prea multe decizii, că se întoarce din drum cu decizii deja lansate, multe, multe, bune și nebune. Tema cea mai actuală este legată de biciclete, dar eu aș face o mică tușă pe tabloul problemei și i-aș spune ”cu bicicliștii, nu cu bicicletele”. Folosirea bicicletelor, mai ales după atâta campanie, de ani de zile, a Fundației Bega, a lui Emil Cristescu mai ales, este un avantaj pentru sănătatea biologică, dar și pentru cea a… buzunarelor, este un semn de civilizație, componenta sportului fiind semn al civilizației, din vremea romanilor.

Folosirea bicicletelor trebuie să se facă, evident, ca și cea a automobilelor, după reguli și norme de circulație, dar pentru asta Timișoara are deja piste, iar sfera lor se extinde acum, regional. Bicicliștii ar trebui să înțeleagă că nu se dezvoltă acum o altă ”țară în țară” și că acum nu încep alte războaie, chiar dacă noi, românii, suntem campionii războaielor românilor cu românii, și să știe că și ei au reguli de urmat, drumuri de făcut, trasee de respectat. Problema bicicliștilor din Piața Operei este reală, se circulă în prea mare dezordine, se încurcă pașii cu învârtitul roților, se practică ”mânia proletară” cu orice preț, se practică ”mânia existențială”, dar și lipsa respectului față de cei din jur. Timișoara, toată, este, de la o vreme, într-o mare suferință de atitudine: se strigă, se înjură, se calcă pe picioare, se aruncă pe jos (am ajuns să ne dea lecții cei din Giurgiu), se scuipă, se lovește, se strică, este parcă o răzbunare surdă a cuiva pe eleganța Timișoarei. În acest decor, bicicliștii care nu respectă reguli au determinat cereri restrictive din partea părințilo