- Cultural - nr. 138 / 17 Iulie, 2013 Va trimit o mica povestioara despre o mare dragoste. Daca va place, faceti-o cunoscuta si prietenilor dumneavoastra. BRUNO STEFAN MAICUTA ANA In vara anului 1995 am facut parte dintr-o delegatie de romani care a vizitat Transnistria. Regimul separatist lui Igor Smirnov voia sa arate ca romanii nu sunt persecutati in tara lui si a acceptat ca cetateni din Romania sa faca parte din delegatiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului in republica lui nerecunoscuta oficial de nimeni in lume. La iesirea din Dubasari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a iesit in cale o femeie batrana. – Histos S-a inaltat, dragii mei! – ne-a intampinat ea, vorbind in limba romana. – Adevarat S-a inaltat, maicuta! – i-am raspuns noi in cor. – Veniti din Romania, nu-i asa? – ne-a intrebat apoi. – Da, maicuta, suntem din Bucuresti – i-am spus eu. S-a apropiat de noi si ne-a implorat cu multa smerenie: – Va rog cinstiti-mi casa, dragi romani! Am intrat in casa ei – o casuta mica si saracacioasa, dar curata. In sufragerie peretii erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjata, cu tacamurile puse, cu paine, vin, cozonac si placinte, iar din cuptor iesea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspat facuta, de parca tocmai astepta pe cineva la masa de pranz. – Pe voi va asteptam, dragii mei. Haideti intrati si luati loc – ne-a indemnat ea. Cum va cheama baieti? – ne-a intrebat apoi. Dupa ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sarutat pe obraji si la imbratisat cu mult dor, spunand ca pe ea o cheama Ana. La urmatorul a inceput sa planga, in timp ce fata ii radea de bucurie. Cand a ajuns la un coleg de langa mine s-a aplecat si i-a sarutat picioarele, neputand sa se opreasca din plans. – De ce plangi maicuta? – a intrebat-o el mirat, incercand sa o ridice de la picioarele lui, jenat de aceasta situatie. – De feri