Ce se-ntîmplă? Un nelegiuit pe nume Butch Cavendish e Satana-n ciocate. Omoară oameni nevinovați și le mănîncă, pur și simplu, inima. Pe urmele lui pleacă un tocilar cu facultate (de Drept), care ulterior va deveni legendarul Călăreț Singuratic, și un indian țicnit, care nu devine, pentru că deja este. Firește, Cavendish e băgat în niște mînării la nivel înalt, care implică o mină de argint și o cale ferată capabilă să civilizeze, în sfîrșit, Vestul Sălbatic. Dar călărețul în speță (Armie Hammer) și pielea roșie în culpă (Johnny Depp) nu precupețesc nici un efort. În plus, sînt secondați, ocazional, de o matroană c-un picior de fildeș (Helena Bonham Carter). Caii aleargă, puștile trag, piciorul de fildeș trage și el, iar indienii mor pe capete (o picătură de realism social într-o mare de fantezism magic). Menționez că, la momentul oportun, are loc o apoteotică urmărire cu trenuri. Și că, exceptînd faptul că eroul aleargă spre antagonist cu un cal alb printr-un tren în mișcare, absolut nimic nu este altfel decît v-ați fi așteptat să fie.
Ca s-o lămurim: e vînzoleală mare pe ecran. Dar problema fundamentală a acestei pelicule* (despre care n-am avut nici o secundă pretenția că s-ar putea transforma într-un film) e că are efectul cinematografic al unui flacon de Diazepam. Exact aici a ajuns Johnny Depp. În acest punct terminus al celebrității, dincolo de care nu mai există decît decrepitudinea și Pirates of the Caribbean 5. Practic, atunci cînd copiii lui, doi la număr, nu vor să facă nani, din motive care țin de ADN-ul tumultuos al familiei, tati le poate pune liniștit Bluray-ul cu The Lone Ranger. Efectul e garantat, după primele 20 de minute din cele 149 ale producției.
Aparent, regizorul Gore Verbinski se bazează, dimpotrivă, pe adulții c-un creier foarte odihnit și c-un dezvoltat organ pentru așa numitele “comedii de acțiune”. La drept vorbind, Le
