Am decis să vă împărtăşesc câteva idei pe tema enunţată în titlu, ca biciclist, dar şi ca un om cu o oarecare experienţă în administraţia publică. Indiscutabil, proiectul „Verde pentru biciclete” este unul bun, care face cinste Timişoarei.

Nedorind să debitez platitudini, nu voi insista asupra beneficiilor mersului pe bicicletă. Ele sunt cunoscute şi apreciate de cei care sunt conştienţi de importanţa unei vieţi sănătoase, într-un mediu urban care, din păcate, devine tot mai ostil. Voi insista însă asupra riscurilor ca un proiect generos să eşueze, ca şi multe altele, din cauza superficialităţii cu care este tratat.

Ca să fie clar, „Verde pentru biciclete” nu poate rămâne în stadiul de mişcare duminicală în care entuziaştii mersului pe două roţi să se întâlnească purtând tricouri verde brotăcel şi să pedaleze printre maşini cu speranţa că vor fi băgaţi în seamă. Proiectul trebuie asumat ca unul prioritar pentru Timişoara, aspirantă la titlul de Capitală Europeană a Culturii, şi tratat ca atare. Adică însoţit de o serie de măsuri concrete, cu acoperire financiară, termene şi responasabilităţi.

Care este situaţia la ora actuală? Să incepem cu infrastructura de susţinere. Pistele pentru biciclişti sunt puţine şi nu duc niciunde. Încep undeva şi se sfârşesc, brusc, altundeva. Şi oricum, de cele mai multe ori, pe ele sunt parcate automobilele „bizonilor” din categoria loco-şmecheri. Trecerile de pe pistă pe carosabil şi invers sunt abrupte, provocând de multe ori „opturi” la roţi. Nemaivorbind de disconfortul din anumite zone anatomice. Dacă doreşti să parchezi bicicleta având treabă la o instituţie publică, de cele mai multe ori apelezi la un copac, ţeavă de gaz, burlan etc. Cât despre atitudinea faţă de biciclişti, ce să mai vorbim? Automobiliştii consideră - şi de multe ori pe bună dreptate - că-i încurci în trafic, pietonii sunt deranjaţi de pistel