Am un proverb preferat. Mi l-a şoptit şi mie un chinez bătrân într-una din lecturile copilăriei: "Nicio carte nu e atât de proastă încât să nu ai nimic de învăţat din ea". Viaţa m-a îndemnat să-i mai adaug un "apendice". Desigur, el nu se ridică la nivelul înţelepciunii chineze : "Niciun om nu e atât de prost încât să n-ai nimic de învăţat de la el". V-am dat pe spate, nu-i aşa? Până vă reveniţi, am să mă explic!
...Am nişte amici extrem de snobi. De câte ori suntem împreună prin diverse locuri, ajungem să ne certăm.Totul pleacă de la faptul că statutul meu face ca lumea să se holbeze la mine pe stradă şi, mai mult, să intre în vorbă (nu sunt ipocrită, acest lucru mă măguleşte mai mult decât "sporul de vedetă" de la TVR). Mă opresc de fiecare dată, oricât de grăbită aş fi, şi încerc să schimb câteva vorbe cu fiecare. Acest lucru îi înnebuneşte pe amicii mei. Şi nu pentru că, Doamne fereşte, m-ar invidia, cum ar putea părea la prima vedere, căci statutul lor este, şi din punct de vedere social, şi pecuniar, mult mai spectaculos decât al meu. Explicaţia mi-o dau chiar ei: "Ce Dumnezeu pierzi vremea cu toţi amărâţii ăştia?". Şi tot de fiecare dată, consum timp şi nervi explicându-le că oamenii aceia sunt "partenerii mei de afaceri": cumpărătorii mărfii pe care o produc. Iar aprecierea lor este, de fapt, aprecierea muncii mele. Ca un fel de ştampilă "Nu ai muncit degeaba". În plus, de la ei, de la oamenii aceştia simpli, pe care eşti tentat să nu dai doi bani, de la femeile în rochii de stambă şi de la bărbaţii nebărbieriţi, mirosind a sudoare, poţi primi adevărate lecţii de viaţă, poţi afla lucruri pe care nicio carte din lume nu ţi le poate dezvălui. În momentele mele de răscruce, ei, necunoscuţii fără prea multă carte, mi-au fost mai aproape decât o armată întreagă de înţelepţi, m-au povăţuit cu mai mult suflet şi cu o mai adâncă chibzuinţă dec
