Viaţa românilor emigranţi e caracterizată de contraste. Ne place să ne mândrim cu români care reuşesc să se realizeze în străinătate, cu studenţi care se pregătesc la universităţi celebre, cu oameni de cultură pe care îi considerăm adevăraţi ambasadori ai ţării, cu cei care au ajuns să aibă funcţii înalte sau să fie bine-cunoscuţi în ţara de adopţie. Nu e nimic rău în asta.

E bine că a venit şi timpul când românii îşi recunosc şi respectă valorile. Dar de cele mai multe ori uităm că experienţa emigrării nu e lipsită de provocări. Adevărul e că mulţi din cei un milion şi jumătate de români care au luat hotărârea de a pleca din ţară în căutarea unor condiţii mai bune de trai sau la studii nu au avut sau nu au o viaţă tocmai uşoară.

Londra e o metropolă care a primit atât români cu ambiţii mari, cât şi români care se zbat să-şi câştige existenţa de zi cu zi. O după-amiază de joi la sfârşitul lunii iunie petrecută în capitala Angliei avea să-mi descopere dihotomia emigrării. Am participat la vizionarea unui scurt-metraj despre românii imigranţi care lucrează ture de noapte în metropola care găzduieşte şapte milione de oameni. Documentarul era intitulat foarte adecvat „Vieţi invizibile” (Invisible Lives). Londra e un oraş care nu doarme niciodată. Totuşi puţini realizează că pentru ca oraşul să îşi menţină ritmul din timpul zilei, câteva sute de mii de alţi oameni, majoritatea imigranţi, lucrează în orele târzii ale nopţii până în zori de zi. Ioan*, un bărbat de 50 de ani care şi-a lăsat familia în România lucrează până la doisprezece ore în fiecare noapte; Dan*, un tânăr de 30 de ani, merge noapte de noapte să lucreze într-un call centre. Bianca* e un caz nefericit al unei tinere care a fost forţată să se prostitueze pe străzile lăturalnice ale Londrei.

În plin contrast cu poveştile acestor oameni era audienţa care participă la vizionarea acestui docume