Auzim destule voci care cântă refrenul „era mai bine înainte“. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de perioada comunistă, cu atât vom auzi asta mai des. Numărul acestor voci va ajunge la un maximum, după care va scădea, din cauza ieşirii de pe scenă, pe rând, a celor care au prins acele vremuri.

Atitudinea respectivă are mai multe explicaţii. Şi nu, nu e cazul să credem că indivizii care emit asemenea ziceri au fost activişti de partid sau securişti pe vremea lui Ceauşescu şi că plâng după statutul lor privilegiat de atunci. În general, activiştii şi securiştii s-au descurcat foarte bine şi după 1989. Mulţi dintre cei care mănâncă acum ieftin la restaurantul Parlamentului aveau înainte posibilitatea să cumpere mâncare de la bufetul Partidului. Nu cei îmbuibaţi (înainte şi după) oftează după perioada aia, ci tot cei amărâţi.

În primul rând, funcţionează sindromul acela, foarte bine ilustrat în bancul cu doi bătrâni sovietici. Unul spune: „Ce bine era pe vremea lui Stalin!“ Celălalt se miră: „Cum poţi să zici una ca asta? Ai uitat cum băgau oameni nevinovaţi la puşcărie, ai uitat de gulag, de teroare?“ „Da, dar ce potenţi eram pe-atunci!...“, spune primul, visător.

E adevărat, pe vremea lui Ceauşescu, unii dintre noi erau copii, alţii erau tineri – deci mai frumoşi, mai viguroşi, mai fără griji. Cum să nu te gândeşti cu nostalgie la acea perioadă din viaţa ta, mai ales când ai pierdut unele lucruri, odată cu înaintarea în vârstă? Şi cum să nu contaminezi şi întreaga perioadă cu imaginea frumoasă a tinereţii sau a copilăriei tale?

Apoi, funcţionează principiul pe care-l experimentam şi la fizică, atunci când profesorul ne punea să ţinem un timp mâinile într-un vas cu apă cu gheaţă şi apoi să le băgăm imediat într-un altul cu apă la temperatura camerei. Care ni se părea, desigur, fierbinte.

Eu îmi amintesc că, la un moment dat, tatăl meu a plecat