De două luni este în vigoare o nouă lege a retrocedărilor imobilelor naţionalizate.
De ce a mai fost nevoie de una, a şasea, după cele din 1991 (a fondului funciar), 1997 (modificarea şi completarea Legii fondului funciar din 1991), 2000 (Legea “Lupu”), 2001 (privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) şi 2005 (privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei) plus încă cel puţin două ordonanţe pe aceeaşi temă? Cel mai probabil, pentru întărirea incoerenţei guvernamentale, indiferent în ce culoare politică erau vopsite cabinetele ultimilor 23 de ani. E drept că fiecare din aceste acte normative a vizat câte ceva, dar asta seamănă perfect cu situaţia descrisă într-un banc în care englezii, sătui de circulat pe stânga, vor să conducă precum ceilalţi europeni şi ajung să-i întrebe şi pe români cum să facă schimbarea, iar aceştia le răspund că, pentru început, doar camioanele să circule pe dreapta. Aşa şi seria de legi menţionată, în care fiecare act le corectează pe cele dinainte, generând de fiecare dată reluarea proceselor şi-aşa foarte lente de recunoaştere a drepturilor persoanelor îndreptăţite să primească înapoi ce li s-a luat cu forţa.
Trebuie remarcată, în ultima lege din suită, cea emisă în mai anul acesta, apariţia în premieră absolută a unor termene precise de rezolvare a cererilor, sub ameninţarea unor sancţiuni mai mult sau mai puţin pecuniare. Însă până la punerea în practică a acestor termene, legea, care conţine un capitol întreg intitulat în mod cinic “Măsuri privind urgentarea soluţionării cererilor de retrocedare”, a suspendat absolut toate procedurile, de la reconstituirea dreptului de proprietate şi până la emiterea titlurilor. Inactivitatea comisiilor, a oficiilor de cadastru şi a prefecţilor în acest caz se întinde, menţionează legea, pe o perioadă de 180 de zil
