Mai aproape de cuminţenia pământului decât de răzvrătirile lui, sub cupola exploziilor solare din care picură-n pagini paşi readunaţi de pe culoarele biblice, Maria-Daniela Pănăzan, colega mea de Filială, pe care am recomandat-o de la răsfoirea primelor sale calupuri lirice, a semnat o antologie pe cât de necesară pe atât de aprofundată, materie primă pentru suflet, dar şi respirare intimă a Limbii Române: „Poezia religioasă românească. O istorie comentată”, apărută la Editura Cronologia, 2013 (Colecţia Cronologia Critică 1). Desfăşurată pe arealul a cinci capitole mari, fiecare cu subcapitolele sale: Manifestări ale sacrului în poezie, Ipostaze lirice religioase, Arta limbajului poeziei religioase, Concluzii, dar şi o amplă bibliografie (cu opere literare, antologii de poezie, istorie şi critică literară, eseuri, monografii, dicţionare, cărţi de teorie literară, de teologie şi filosofie, studii, articole), cartea, după mărturisirea autoarei este „o istorie a poeziei religioase româneşti” în care se reîntâlnesc primele variante ale prezentului volum din „Dizertaţie” şi Teza de Doctorat, cărora li s-a adăugat truda unei noi şi ample documentări. Cel mai important demers în lucrarea doamnei Pănăzan ni se pare lungul drum al sacrului spre sine însuşi în istoria literaturii române, lungul drum al Sacralizării şi Desacralizării, înglobând deopotrivă respiraţiile rădăcinilor creştine împletite cu „dominantele religioase”, sinonime ale unui vast teritoriu de identitate ale religiozităţii lirice la noi.

Al doilea lucru important este felul de a lumina ipostaze lirice de inspiraţie religioasă de la Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Daniel Turcea, Magda Isanos, Vasile Voiculescu, Valeriu Anania, Ioan Alexandru, Doinaş, Vasile Militaru, Şerban Foarţă, până la reprezentanţi ai sacrului în poezia românească din ultimele decenii a