Probabil că iadul pentru Vadim ori fetișcana aia cu bandana tricoloră e un loc în care se vorbește maghiară și se dansează csárdás. În cartea lui László Krasznahorkai se vorbește maghiară ce-i drept, dar la abțiguială lumea și-o dă în petec cu un tango. N-o să mă fofilez aiurea-n tramvai: Satantango (Curtea Veche, 2012) a lui Krasznahorkai e o carte care mi-a dat multe bătăi de cap. Sper că nu mă înșeală memoria atunci când vă spun că am început cartea de șase ori până când, într-un final, să reușesc să o dovedesc din a șaptea încercare. Gândiți-vă doar la chestia următoare: în cele aproape 320 de pagini sunt doar 12 paragrafe. În plus, e și genul de carte din care nu prea poți să mai sari peste câte un pasaj și trebuie să ai tot timpul grijă să nu-ți rătăcești țigările sau bricheta, deoarece, din neatenție, ai toate șansele să ratezi câteva pasaje cheie. Faza mișto e însă aceea că, după ce te-a prins, nici nu-ți mai vine s-o lași din mână până nu reușești să-ți dai seama ce a vrut László bacsi în Satantango. Bine, nu-ți dai seama exact nici măcar când o termini, dar asta e o cu totul altă problemă. Pentru cei care au văzut Balanța lui Pintilie, Satantango-ul lui Krasznahorkai o să le pară mai ușor de înțeles. Povestea e construită în jurul câtorva ciudați dintr-o colonie (un fel de Aninoasa din Hunedoara, că tot v-am arătat care e situația acolo) dintr-o Ungarie în care comunismul începuse deja să dea rateuri pe bandă rulantă. La capitolul faună umană îi avem așa: pe Irimias, un fel de profet/escroc (mie îmi seamănă mult cu SOV) și pe colegul său Petrina, care le promit celorlalți marea cu sarea, un doctor bețiv și maniac, o tânără Satantango cu probleme la mansardă care vrea să-și omoare pisica sau doamne cu morvauri ușoare. Ce-i unește pe toți, în afară de speranța de a ieși din sărăcie, e faptul că, atunci când beau prea multă pălincă, se apucă sa danseze tango.