Stătea stingher lângă lift. Singur. Tamponându-și fruntea transpirată. Fără mustață era să nu-l recunosc. Iar când l-am recunoscut m-am întrebat mai abitir: “De ce Dumnezeu e Duckadam singur și se tot uită neliniștit pe bilet?”. Noi eram trei, iar oamenii, în general, veneau la meci în grupuri de minimum doi. Asta o fi, mi-am zis. el e supra-om, deci n-are nevoie de însoțitori. Trăiește singur tot meciul, îl comentează cu el însuși, se ia pe el însuși martor la deciziile mai ciudate ale arbitrilor. Doar a fost portar. Ăștia, în afară de cornere și lovituri libere, rar mai apucă să schimbe două-trei vorbe cu cineva.
Am ajuns la etajul cu lojile VIP și drumurile noastre s-au despărțit. El s-a dus într-o parte, noi în dreapta. De când s-a construit Arena Națională n-am ajuns niciodată, până miercurea trecută, în zona lojelor VIP, așa că încercam să văd cam ce fac ceilalți ca nu cumva să-mi trădez necunoașterea obiceiurilor locului. Lojele, ca să vă faceți o imagine mai apropiată de realitate, seamănă cu niște camere de hotel pregătite de nuntă. Lipsește patul. Altfel, o toaletă decentă, un frigider destul de mare, un espresor. La intrare. După aia, o masă lungă, de nuntă restrânsă, cu câte șase scaune de o parte și de alta. Pe masă: farfurii, tacâmuri, șervete. Sub ele, o față de masă impecabilă. Pe bufet, sub un televizor cu diagonala de 80-100 de centimetri, aperitive și mâncăruri puse la încălzit: sarmale în foi de viță, friptură de vită, cartofi gratinați, legume.
Pe o măsuță sunt prezentate, aproape profesionist: vinul alb, vinul roșu, Campari-ul, J&B-ul, Timișoreana blondă și cea brună. Pe teren nu se vede prea bine de pe scaunele dinspre frigider, dar televizorul e destul de mare. Dacă nu m-aș fi așezat cu spatele la el, mă gândesc, poate aș fi prins ceva și din meci, nu doar din atmosfera stadionului la tribuna VIP. Ei bine, nu-s chiar atât de
