Dacă tot ne-am minunat că ne-a vizitat ţara ditamai directorul executiv al FMI - Christine Lagarde -, e bine să ne mirăm şi cu ce dobânzi mici am primit-o. Cu alte cuvinte, cu cât ne lăuda mai mult Fondul progresele şi scădeau dobânzile la depozite, cu atât ne creştea inflaţia, de ajungea cea mai mare din UE. Şi totuşi cum de se pot micşora dobânzile în condiţiile unui ritm scăzut de creştere a masei monetare? Păi e foarte simplu, pe seama arieratelor. Adică, în loc să avem un surplus de bani pe piaţă, care să determine declinul dobânzilor, ne pomenim că unele companii, în special de stat (şi în curs de privatizare), nu vor să-şi recupereze datoriile şi nu cer insolvenţa debitorilor.

După cum remarcam şi cu o altă ocazie avem o adevărată tradiţie în materie de arierate. Mircea Vulcănescu, directorul interbelic al Datoriei Publice, a fundamentat în 1934 teza de ce se împrumută statul „pe sub mână de la cei cărora le cere mărfuri şi servicii fără plată imediată”. El susţinea că „în împrejurări trecătoare, de forţă majoră” se poate ajunge la soluţii în care „recursul la credit e deghizat”. „Când lefurile nu se plătesc, sau când furnizorii aşteaptă cu lunile, în fond, statul nu face altceva decât să se împrumute”, dând naştere unor deficite importante, care „constituiesc o datorie flotantă” ce se cere apoi transformată ”într-o datorie consolidată”.

Din păcate, în contextul măsurilor tembele care au lovit mediul economic mai ales în primii ani de criză nu poţi scăpa de arierate consolidându-le ca datorie, cum s-a întâmplat în aprilie 1933 când s-au emis „Bonurile de impozite 4%” pentru lichidarea datoriilor arierate ale statului anterioare exerciţiului 1932. Altfel spus, chiar dacă dobânzile la titlurile de stat au ajuns la 4%, ca în anii '30, nu ne putem împrumuta fără girul FMI. Şi apelăm la Fond pentru a ne finanţa strictul necesar nicidecum pentr