Am văzut că vă plac poveştile. Sau basmele – că doar cuvântul înseamnă, la origine, „scornire”, „născocire”. Nu degeaba se mai spune prin popor că X băsneşte. Aşadar, dragii moşului, pe vremea când purecii se încălţau cu opinci din piele de ţânţar, iar musculiţele de oţet mergeau fericite pe patru cărări, cică era o împărăţie. Şi în ea se aflau, firesc, oameni de tot soiul. Unii trăiau împăcaţi cu soarta lor, alţii voiau mult mai mult. Toţi se descurcau cum puteau. Şi în mulţimea noastră de cetăţeni se afla un om. Un om cu o poveste interesantă. Greu, dar beneficiind şi de o conjunctură favorabilă, acest om a ajuns unul de părerea căruia se ţine cont. Blamat de mulţi, adulat de puţini, însă temut de mai toţi locuitorii cetăţii, omul în cauză a generat câteva situaţii interesante de-a lungul anilor care s-au aşternut peste cetate.
De vreo câteva ori, adversari ai omului în cauză au încercat să-l dea de-a berbeleacul. Prin poziţia sa, este clar că a supărat pe mulţi. Nu suntem în măsură să apreciem justeţea acţiunilor adversarilor săi, dar intuim adevărul unor vorbe din bătrâni. Cică englezii, naţiune conservatoare şi raţională, au un proverb: „Ce nu te omoară te face mai puternic”. Fiinţa umană, de-a lungul existenţei sale, a experimentat multe. Şi bune, şi rele. Iar dacă un rău – că e hidră, zmeoaică, balaur, o boală sau o stare… de fapte – nu te doboară, ai toate şansele să ieşi pe picioare. După o scurtă convalescenţă (că poate ai resimţit din plin atacurile), te întremezi. Mai încet ori mai repede, asta depinde strict de organismul fiecăruia. Să vă dau un exemplu: eu, atunci când bolesc, am în suflet doar speranţa că-mi trece mai repede răul. Şi cum până acum nu am murit, reiese, conform raţionamentului de mai sus, că am luat greutăţile vieţii şi mai abitir în piept. Pe care le-am şi dovedit…
Tot o vorbă mare, de data aceasta din bătrânii noştri, sp
