De când cu publicitatea la un rachiu colorat dintre acelea cărora, pentru a nu deveni prea scumpe pentru beţivii de rând, li s-au ciupit din grade (astfel că, pentru a fi cu doritul efect, se impune a fi consumate cu sticla, nu cu paharul), „personajul Dorel”, perceput de publicitari drept „un personaj aproape de tot românul”, o rubedenie destul de îndepărtată şi mai jună de-a lui Bulă, a intrat deja în mitologia naţională, deşi cam strâmbând linia pornită de la meşterul Manole. Aşa cum a fost gândit, profilul său ar fi cel al insului poate că binişor intenţionat, dar (fără leac de) naiv şi nepriceput, mereu victimă a celor din preajmă.

Că personajul are aderenţă la mentalul colectiv autohton (numit fiind chiar „model de succes”) ar proba-o şi faptul (anunţat ca atare de producătorii băuturii spirtoase de 30 de grade) că după ieşirea sa în lume „vânzările mărcii au crescut semnificativ”, dar şi cel că reclamele avându-l drept erou au primit câteva premii (având şi atuul că sunt neaoş originale, adică neinspirate de cele occidentale). Însă şi faptul că, din nefericire, mai toţi suntem în situaţia de a recunoaşte în preajmă câte un Dorel sau chiar de a ne teme ca nu cumva să fim Dorelul altcuiva. Căci, în context, deşi nu pare foarte evidenţiat de percepţia generală, personajul care i se opune nu este Meseriaşul ori Înţeleptul, ci Şmecherul autohton contemporan, descinzând nu din Schmeker-ul neamţ, ci din teşmecherii şi mehenghii orientali zăcuţi prin Balcani şi pervertiţi la nord de Dunăre...