Într-un sat corsican, departe de ţărm, doi tineri ai locului îşi părăsesc promiţătoarele studii de filosofie pe continent şi se întorc să administreze un bar local, cu gândul să aplice învăţăturile lui Leibnitz şi să transforme locul în cea mai bună dintre lumile posibile. Dar bucuria începutului e roasă destul de repede de rănile vechi nevindecate şi toate sfârşesc tragic. În rezonanţă cu predica pe care o ţinuse, cu multe secole în urmă, Augustin, la Hippone, la apropierea hoardelor barbare, despre fragilitatea regatelor pământeşti. Cam aceasta ar fi, foarte pe scurt, ideea romanului, o carte superbă, admirabil scrisă, admirabil tradusă, încântătoare pentru orice cititor, de pe orice meridian, apărută anul trecut şi încununată cu Premiul Goncourt. Felicitări Editurii pentru o asemenea promptitudine.

Romanul debutează cu descrierea unei fotografii făcute într-o zi caniculară din 1918, în curtea şcolii unui sat, de un fotograf ambulat care a imortalizat toate familiile satului, pe rând, eroul romanului contemplând absenţa sa din imagine, pentru că încă nu se născuse la acel moment, iar tatăl încă era prizonier într-un lagăr din Ardeni. Fotografia e sfârşitul unei epoci, sfârşitul veacului dinainte. Urmează povestea membrilor din fotografie ai acestei familii şi a urmaşilor lor care încearcă să se îndepărteze de satul natal, să-l lase în urmă, dar sunt mereu ajunşi şi cotropiţi de necrozele trecutului - adică urmează povestea altui secol, cu alte şi alte războaie în toate colţurile lumii, cu grandoarea şi decăderea unor imperii, inclusiv a celui francez. Întocmai ca în cazul imperiilor roman sau colonial, cangrenate încă de la naştere, eroii cărţii nu văd, nu simt propierea sfârşitului sau preferă să nu descopere semnele prevestitoare. Sfârşitul romanului e un text de o luciditate copleşitoare scris la Hippone în anul 410 de Sfântul Augustin, când la porţi