Românii, indiferent de ce parte a frontierei naţionale i-a plasat istoria, nu sunt scandinavi şi nici măcar germani. Noi nu avem nici punctualitate de metronom, nici seriozitatea sau rigurozitatea celor care populează Europa la nord de paralela de 50 de grade.

Proiectele noastre se împotmolesc mai repede, sunt abandonate mai uşor, iar lucrurile care ies din mâna noastră e posibil să nu fie întotdeauna la fel de trainice sau de fiabile ca ale „arienilor”. E posibil că, uneori, folosim o altă unitate de măsură pentru a cântări valoarea cuvântului dat şi a promisiunilor. Însă, în felul nostru, suntem unici. Latino-balcanici prin excelenţă, ne manifestăm zgomotos sentimentele şi nu ne transformăm sufletul în oală de presiune, pentru a ne descătuşa doar atunci când reacţiile noastre sunt vizibile numai unei categorii intime de spectatori. Asta e, cum s-ar spune, „ce-i în guşă şi în căpuşă”! Să pretinzi unui român să îşi manevreze sentimentele în funcţie de un regulament gândit de lumea occidentală, e ca şi cum i-ai cere unui elefant să aibă grijă de obiectele dintr-un magazin cu porţelanuri.

Corectitudinea politică - cea atât de des invocată ca normă fundamentală în relaţiile oficiale de către civilizaţiile în care fraţii buni se tratează la maturitate între ei ca şi nişte foşti colegi de apartament - nu poate funcţiona atunci când e vorba despre două state româneşti cu aceeaşi limbă, istorie, cultură, tradiţie, despărţite prin hazard geopolitic.

Într-o cultură în care, tradiţional, cei deun sânge cu tine sunt întâmpinaţi cu tot ce e mai bun în casă, independent de sărăcia gazdei, nu te poţi aştepta ca de la întâlnirea dintre români să lipsească entuziasmul, afecţiunea deschisă sau exuberanţa reîntâlnirii. Cum să faci loc în minte unui principiu atât de volatil ca „neamestecul” în treburile interne, atunci când vezi că neamul tău este hărţuit, şantajat, man