Refugiu şi loc de intimitate, fiecare casă este o realitate unică, inimitabilă – fie şi dacă ne gândim numai la aşezările diferite ale „spaţiilor tari ale locuirii”. Nu poţi reface identic o casă, ea nu poate avea nici fizic, nici spiritual, o clonă: nu doar pentru că îţi lipseşte exteriorul spaţiu-xerox spre a o reconstrui, un acelaşi loc pentru o aceeaşi copie-replică a zidirii, dar pentru că alţi oameni se vor raporta diferit la ea, o vor trăi altfel. „Prima casă” (cea natală, ori cea pe care ţi-ai asumat-o împreună cu naturala ei „virginitate”) păstrează, în ciuda oricăror valorificări posibile, aroma fundamentală a legăturii personale a omului cu pământul şi cerul.

Într-un fel, casa „construirii noastre” este crucea pe care o purtăm cu noi întreaga viaţă. E vorba deodată de casa-leagăn, de casa-copilărie, de casa de care tânărul se desprinde. Sunt practic, trei niveluri ale definirii omului, trei praguri vitale prin care el trece legat de „coliba-adăpost”, praguri-momente care sunt asumate qua zidire interioară de sinele fiecăruia dintre noi. Ele au prea puţin de-a face cu practicul sau economicul unei case, cu funcţionalitatea ei utilitară, dar cu geografiile ei interioare, care răspund dinamicii spirituale şi culturale a „locuitorului” – cel adăpostit dezvoltă, în relaţie cu acasă, o chimie specială ce se contruieşte din „absorbirea” , de către persoană, a vectorilor senzoriali ai casei. Pentru orice observator atent, tiparul casei se regăseşte în atitudinea şi comportametul casnicului: cel crescut într-un spaţiu generos va privi realitatea ca un stăpân, cel ce a suferit înghesuit în colţul său zgârcit se va „strecura” printre lucruri, cel născut şi crescut într-un apartament de bloc va fi poate mai bine adaptat simplităţii orizontale a lucrurilor, dar în mod cert va purta întreaga lui viaţă stigmatul lipsei de locuire verticală a spaţiului, va fi un