Am avut şi noi odată ocazia să ne aliniem unor ţări din Uniunea Europeană cu experienţă în domeniul controlului tabagismului care susţineau, pe bună dreptate, noile propuneri de Directive ale UE în domeniul consumului de tutun. Am avut o şansă şi, conform tradiţiei, după o bâlbâială la nivelul Ministerului Sănătăţii şi după un memorandum susţinut de ministrul Economiei, am ratat-o cu brio. Ne-am pus întrebarea de ce? De fapt am realizat că acolo unde „lobby“-ul industriei tutunului este extrem de puternic, acolo acele ţări s-au opus tuturor măsurilor de control al tabagismului. Argumentele aduse de ministrul economiei sunt de-a dreptul hilare. Avem puţin cancer pulmonar şi costurile de tratament ale acestor bolnavi sunt cu mult sub veniturile realizate din accizele pe ţigări, venituri importante şi, de aceea, nu putem să supărăm ”al doilea contributor la bugetul ţării”. Sigur că aş putea întreba retoric pe ministrul Economiei, dar şi pe prim-ministru, cum a ajuns România, din multitudinea de contributori din diferitele ramuri industriale şi din agricultură, să trăiască din veniturile din vânzarea de tutun? Se mai pune întrebarea care sunt veniturile din industria alimentară (ce ne facem cu cei care mănâncă în fiecare zi?), din utilităţi (cei care consumă zilnic curent, gaze, combustibil)? Mai ales că aici sper că vorbim de 19 milioane de români şi nu de 6 milioane de consumatori de tutun. Probabil că cei 19 milioane mănâncă şi beau insuficient şi sunt de aceea catalogaţi a fi doar consumatori, pe când fumătorii (recte industria tutunului) sunt cei care sunt „producătorii“, contributori la bugetul statului, fără a cheltui nimic din bugetul Sănătăţii din momentul în care se îmbolnăvesc. Vom încerca să demontăm argumentele unui economist, care are doar o privire rece, de ansamblu a „valsării” acestor cifre de la un an la altul, cu argumente medicale cu