Felurite aspecte ale societăţii româneşti ne lasă cu gura căscată. Agresivitatea noilor îmbogăţiţi, sărăcia din care prea mulţi n-au ieşit, guvernarea la televizor, dezinteresul faţă de restul lumii şi câte altele.
M-am gândit să vă propun astăzi o reflecţie despre iertare. Cum şi cât iertăm, ce iertăm şi cui? În orice societate, legea asigură un dram de moralitate. Fără ea, am trăi în fărădelege. Numai că legea - corect sau greşit aplicată - nu acoperă toate relaţiile umane. Există şi alte coduri de conduită. Unul e dat de aşa-zisul „bun simţ”, câştigat de fiecare în primii ani de viaţă, când familia îi transmite copilului normele de bază ale convieţuirii.
O altă sursă de auto-limitare altruistă e oferită de Biserică, prin poruncile divine şi învăţăturile evanghelice. Există, în fine, conştiinţa „umanistă” indusă prin educaţia superioară, la care nu ajung, totuşi, decât 14 % dintre români. Toate aceste surse de civilizare şi modelare invididuală se completează reciproc, pentru a ne feri de anarhie, violenţă sau de tirania bunului plac.
Când observăm practica iertării la români, dăm de următorul paradox: iertăm orice nu ne arată adevărul. Respingem, cu pretexte intolerante, orice ne poate spori complexele de inferioritate. Sigur, există o retorică ipocrită. Nu putem decât condamna, bunăoară, chiului, furtul, plagiatul, lucrul de mântuială, înşelăciunea, aparenţa nefondată. Dar toate acestea - şi nu sunt singurele tare specifice nouă – sunt veştejite verbal şi scuzate în fapt.
Iertarea nu e mai puţin paradoxală când are surse religioase. Toţi ne declarăm creştin, însă iertarea noastră nu e decât rareori motivată creştineşte. Le iertăm orice morţilor, în parteneriat cu Dumnezeu. În viaţa curentă, iertarea vine însă mai curând din laxism moral şi complicitate tacită decât dintr-un rigorism etic de factură spiritu
