Cred că la 18 ani, oricât de greu ţi s-ar părea c-o duci, indiferent dacă taică-tu e beţiv şi-şi bate familia, indiferent dacă nu ai bani să-ţi cumperi ce-ţi doreşti sau să pleci unde vrei, indiferent dacă zâmbeşti puţin şi te îmbraci în negru declarându-te un pesimist căci, nu-i aşa, optimiştii nu pot fi plăcut surprinşi, porţi totuşi în tine, ce să zic, un fel de stea de la Răsărit, la lumina căreia speri, oricât te-ai opune, că poţi scăpa din coşmarul de acasă, că-ţi poţi găsi şi păstra prietenii, că vei fi cineva, nu o umbră.

În urmă cu câteva zile am avut o adevărată confruntare cu o absolventă de liceu, care m-a făcut să mă simt ceea ce sunt de fapt, dar negam în faţa propriului sine: o femeie, nu o adolescentă, nu o tânără. Mă uitam la această fată încrezătoare în ea, în Dumnezeu, în ţară şi popor, în destin, cititoare de cărţi de religie şi filozofie şi m-am trezit teleportată aici, în cei 35 de ani ai mei, cu credite şi facturi şi grijile pentru cei doi copii, cu timpul care nu-mi ajunge niciodată, cu resemnarea mea. Sunt un om resemnat. Nu mai cred. Şi mi-e teamă că am tendinţa de a transfera o parte din necredinţa mea în orice, către alţii. Îmi vine să-i scutur din visarea în care îmi par a fi, să le iau capetele din nori şi să-i aduc aici, pe pământ, unde deşi cotizăm la sistemul sanitar, nu ne putem face analize medicale, unde trebuie să plăteşti întreţinerea, unde mâncarea şi medicamentele sunt scumpe, unde străzile au gropi, unde în faţa unui ghişeu te simţi de multe ori umilit tu, contribuabil.

Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns, la emisiunea lui Gâdea am văzut un absolvent de liceu, care spunea că nota ce-i fusese scăzută cu vreo trei puncte în urma contestaţiei nu este o tragedie personală, ci una axiologică. Am zâmbit şi am simţit nevoia să-l persiflez. A fost reacţia imediată. Dar apoi mi-am adus aminte că acum vreo două dec