La doi paşi de bombele muzicale care împânzesc Centrul Vechi, pe străduţele înguste ale Bucureştiului, stă ascunsă o clădire cu o istorie de 200 de ani. Cafeneaua Veche a scăpat de cele două războaie mondiale, era cât pe ce să ardă din temelii, iar la începutul anilor ′80 a fost închisă de comunişti.
Reţetele de pe vremea bunicilor şi atmosfera retro se îmbină armonios pe strada Covaci, la nr.16, între zidurile celei mai vechi cafenele din oraş. Situată la o aruncătură de băţ de „Lacrimi şi Sfinţi“, restaurantul poetului Mircea Dinescu, şi în apropierea localului Hanul lui Manuc, Cafeneaua Veche îşi îmbie oaspeţii care îi calcă pragul cu specialităţi de cafea şi gustări mediteraneene. Cunoscut astăzi sub denumirea de Resturant Vecchio, localul din inima Capitalei a renăscut acum un an şi jumătate sub bagheta bucătarului-şef Viorel Neacşu, ajutat de echipa sa.
Popas pentru feţele domneşti, locul de întâlnire al elitei bucureştene din secolul al XIX-lea şi sediu al interlopilor în anii ′90, clădirea a fost atestată oficial în 1812. De construirea ei s-a ocupat armeanul Ştefan Altîntop, la 1781, cu permisiunea domnitorului Munteniei, Alexandru Ipsilanti, pentru ca mai apoi să fie pusă la dispoziţia celor care veneau cu treabă pe la Vodă, un fel de salon de primire unde oaspeţii să-şi tragă sufletul şi să guste din băuturile tari servite aici de către slujitorii cârmuitorului. „Construită iniţial pentru a servi persoanelor cu sânge albastru, Cafeneaua Veche era situată în Piaţa Sfântul Anton. Localul aparţinea puterii şi avea atunci denumirea de Curtea Domnească“, explică Viorel Neacşu, administratorul actual al restaurantului. Clădirea, ale cărei decoraţiuni sunt realizate în stil renascentist, a supravieţuit marelui incendiu din 1847, care a mistuit mare parte din Bucureşti, şi celor Două Războaie Mondiale.
Fotograful austriac Ludwig Angerer a f
