Ovidiu Şimonca în dialog cu Daniel Cristea-Enache: „Cum s-ar vedea democraţia noastră postrevoluţionară din perspectiva epocii Ceauşescu, căreia ea i-a pus capăt? Cum aţi înţeles-o şi cum aţi asimilat-o, la o vîrstă în care eraţi deja format ca intelectual?”

Ovidiu Şimonca: Viaţa noastră, în aceşti 23 de ani, n-a curs pe lîngă noi ca un rîu pe care îl priveşti cum îşi iese din matcă sau cum se micşorează în ani secetoşi, făcînd fotografii pentru expoziţii. Noi n-am fost simpli observatori, paraşutaţi aici. Viaţa noastră a depins şi de „istoria mare“, de ce se întîmpla la guvernare, de cine era preşedinte. Iar noi am avut şi „mica noastră istorie“, în care am iubit, am suferit, am plîns, ne-am bucurat la zilele de naştere ale celor dragi, am pierdut părinţi, rude, colegi.

Gîndindu-mă la moartea celor dragi, scriu că îmi este tot mai dor de tatăl meu, care s-a prăpădit în decembrie 2002, la 65 de ani, în urma unui infarct, şi, de asemenea, mă tot gîndesc la doi colegi tineri de la BBC, doi profesionişti, jurnalişti „pînă în vîrful unghiilor“, Nae Bădulescu şi Stelian Dorobanţu (nume de microfon: Victor Bratu), care au murit, primul, după o lungă suferinţă, al doilea, într-un accident lîngă Braşov.

Legat de moartea tatălui meu, vreau să-ţi povestesc, dragă Daniel (vezi, trec pe nesimţite de la „stimate domnule Daniel Cristea-Enache“ la „dragă Daniel“, dar sper că nu te vei supăra), o întîmplare. În săptămîna în care a murit tatăl meu, eram în decembrie 2002, Gabriel Liiceanu a primit din partea revistei România literară Premiul pentru „Cartea anului“, acordat volumului Uşa interzisă. Îmi amintesc, ca azi, zilele acelei săptămîni. Premiul a fost acordat miercuri seara. Joi, am vorbit cu Gabriel Liiceanu la telefon şi l-am invitat la o emisiune BBC intitulată „Discuţia săptămînii“. Emisiunea ţinea 25 de minute şi se difuza duminica, de la ora 18.05. Emis